Folosirea devizei reprezinta unul dintre criteriile de regularitate ale Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, așa cum au fost adoptate in urma reuniunii Supremelor Consilii care a avut loc la Paris in 1996.
Ne-am aştepta firesc ca expresia latină să fi apărut în Roma antică, înscrisă în tratatele vremurilor sau poate chiar săpată în piatră pe vreun frontispiciu impozant. Oricât am vrea, nimic nu dovedeşte totuşi acest lucru şi de aceea considerăm că ar trebui să mergem înainte pe firul istoriei universale, până în Evul Mediu.
În timpul primei cruciade iniţiată de papa Urban al II-lea pentru a recâștiga controlul asupra locurilor sfinte ale creștinismului aflate sub stăpânirea musulmanilor, cavalerul franc Godefroy de Bouillon (1060-1100), unul dintre principalii conducǎtori ai armatelor, se presupune că ar fi lansat această celebră frază la asediul victorios din 15 Iulie 1099 asupra zidurilor Cetăţii Ierusalimului. Astfel, noul «Apărător al Sfântului Mormânt» a introdus expresia pe care patriarhii Ierusalimului să o folosească ulterior la afirmarea legitimităţii lor exclusive în sacerdoțiu.
Dacă ipoteza care-i atribuie paternitatea lui Godefroy de Bouillon nu se confirmă istoric, vom încerca să ne referim în continuare la regele Richard I «Inimă de Leu» (1157-1199), pe fundalul bătăliei de la Gisors dintre armatele Franței și Angliei, în toamna anului 1198. Provocarea luptei a fost ducatul Normandiei, atașat coroanei Angliei și râvnit de vicleanul Filip al II-lea Augustus (1165-1223). După un triumf oarecum modest şi conjunctural, Richard-politician abil si soldat de exceptie i-ar fi spus vărului său, episcopul de Bentham, următoarele cuvinte, în franceză sau, cel mai probabil în anglo-normandă: «Nu eu personal sunt cel care l-a învins pe regele Franței, ci am făcut-o cu ajutorul lui Dumnezeu și prin dreptul meu» (avec l’aide de Dieu et mon droit). În primul rând, monarhul a subliniat astfel că victoria s-a bazat pe Providența iar în al doilea rând, cauza lui a fost lupta împotriva unui uzurpator, în calitate de Duce de Normandia. Faptele de arme au fost consemnate latinește sub forma «Deus et jus nostrum» de englezul Roger of Hoveden, limbă folosită adesea în cronicile medievale. Pe lângă faptul că textul cronicarului diferă semnificativ de construcția actuală a devizei Supremelor Consilii, se observă mai ales utilizarea pluralul regesc, conform uzanţelor, faţă de exprimarea la singular care s-a consacrat în timp.
Considerând că Richard a adoptat «Dieu et mon droit» pentru a sublinia că «a deținut regatul în faţa oricărui muritor ca vasal», enciclopediștii au menționat că viitorul său urmaș Plantagenet, Eduard al III-lea al Angliei (1312-1377), a pretins tronul Franței «natura et gratia» și a transmis astfel un mesaj posterității, consacrând deviza în sec. al XIV-lea prin plasarea acesteia pe blazonul său heraldic. Se invocă astfel «dreptul divin», doctrină care privește justificarea unei puteri nedemocratice prin voința lui Dumnezeu: monarhul nu era supus unei autorități pământești, ci puterii divine iar această motivare implica adesea trimiteri la o genealogie mitică.
Într-o perioadă in care franceza reprezenta de fapt limba elitei engleze, ironia legendei masonice a unui dicton latin substituit vine să păstreze influența conflictelor geopolice dar, mai presus de toate, semnificația legată de natura noastra duală: divină și umană. Doua laturi care nu se suprapun dar conviețuiesc împreună, separate printr-o linie verticala între alb „și“ negru, adică „atât“ alb cat „și“ negru, culori prezente înca de la Primul Grad al Ritului nostru. Pentru lingvisti, această dublă natură este marcată prin conjuncţia copulativă „ŞI” care se substituie conjuncţiei disjunctive „SAU”, a conflictelor binare.
Este nevoie acum de o incursiune în capitala Scoției, ţară care se presupune că ar fi leagănul Francmasoneriei… Istoric vorbind, începând cu 1599 arhivele atestă clar existența Lojii nr. 1 din Edinburgh, cunoscută sub numele distinctiv de «Mary’s Chapel». La rândul său, prin minunata panoramă de pe mereze asupra orașului – construit între mare și dealuri, impozantul castel reprezenta locul preferat de întâlnire al Iacobiţilor, atât de apropiaţi Ritului Scoţian Antic şi Acceptat și de la care va împrumuta o parte din titulatura sa. În cele din urmă, orașul găzduiește sediul Supremul Consiliu pentru Scoția, stabilit în 1846 printr-o Patentă emisă cu trei decenii mai devreme de Franța. Deşi nu există dovezi palpabile, avem suficiente motive pentru a ne continua documentarea, stabilind o ipotetică origine locală a devizei Ordinului, mai ales atunci când se spune că un cercetător bine informat cu privire la subiect ar fi remarcat în timpul unui tur al castelului prezența expresiei latine pe stemele familiilor nobiliare și ale regimentelor regale. Pe baza celor spuse anterior, custodele fortăreţei afirmă astăzi că deviza «Deus meumque Jus» nu apare aici nicăieri, conform cunoștințelor sale, spre deosebire de varianta franceză care este înscrisă pe versiunea scoțiană a blazonului regal al Marii Britanii, expus în sala Consiliului de Coroană din Edinburgh Castle. Adevărul rămâne învăluit în mister…
Până când un cititor inventiv nu ne va ajuta să rezolvăm enigma, va trebui să aprofundăm căutarea originilor sale pe o altă pistă, de data aceasta continentală. În deja celebrul său dicționar, Daniel Ligou avansează ideea că «Deus meumque Jus» continuă de fapt o tradiție prusacă și atestă prezența devizei pe monedele epocii. Considerat fondator al primului Suprem Consiliu, Frederic al II-lea ar fi împrumutat şi latinizat formula lui Richard I «Inimă de Leu». Aici sunt necesare unele clarificări, începând cu această „tradiţie” care ar avea legătură de fapt cu dinastia regilor Prusiei, apărută datorită moştenitorului Casei de Hohenzollern, investit în 1701 cu demnitatea monarhică de „rege în Prusia” sub numele de Frederic I, prin unirea Margraviatului Brandenburg cu Ducatul Prusiei. Însă, abia nepotul său a fost primul care şi-a luat oficial titlul de „rege al Prusiei”, domnind între 1740-1786 ca Frederic al II-lea, cel Mare. Acesta reprezintă figura tutelară a Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, rămânând în istorie ca arhetipul despotului luminat, inspirat de Iluminism. Chiar dacă expresia şi-a pierdut sensul de-a a lungul timpului, reflectă modul de a combina dreptul divin cu gestionarea eficientă a afacerilor de stat, o conduită ilustrată subliminal de maxima «Deus meumque Jus». Frederic al II-lea, influențat de celebrul Voltaire, a înlocuit vechea organizare feudală cu un stat modern, urbanizat și dezvoltat economic, capabil să susțină astfel amplele eforturi militare. Instaurând un regim autoritar cu tendinţe laice printr-o nouă concepţie de guvernare, și-a exercitat puterea discreţionar, dar a promovat permanent bunăstarea supușilor săi, asigurând astfel menţinerea unei societaţi quasi-libere.
În ceea ce privește linia de succesiune a acestei familii dinastice de regi și împăraţi, care s-a stins după Primul Război Mondial prin abdicarea forţată a lui Wilhelm al II-lea, încă de la începuturile sale am găsit pe armoariile lor deviza fortifiantă «Gott mit uns», aparţinând Ordinului Cavalerilor Teutoni, dar care este de fapt expresia evlavioasă «Dumnezeu fie cu noi». Iar în timpul celui de al Treilea Reich, prin propaganda nazistă se transformă mental într-o provocare-slogan: «Dumnezeu [este] cu noi!» Mai mult decât atât, Frederic I a instituit în timpul domniei sale «Ordinul Vulturului Negru» sub deviza «Suum cuique», popularizată în antichitate de oratorul Cicero şi unul dintre cele trei precepte fundamentale ale Dreptului Roman, înscrise în „manualul juridic” cunoscut ca «Instituțiile lui Iustinian». Rezonând asemeni unui strigăt de luptă, dar şi implicit ca o normă juridică, una din traducerile sale cele mai fidele ar fi «Fiecăruia ceea ce este al său», adică rangul său, dreptul său, etc. Remarcăm din dicţionarul lui Daniel Ligou o explicație cel puţin curioasă precum că Marele Colegiu al Ritului Scoţian a transformat «Deus meumque Jus» alterând-o practic în «Suum cuique jus», tradusă prea simplist «Pentru sine și dreptul său». Avem sentimentul firesc că Înaltele Grade scoţiene ale Marelui Orient francez au fost inspirate de motto-ul «Ordinului Vulturului Negru», în timp ce folosirea «cuique» la dativ induce mai degrabă interpretarea de «Fiecăruia dreptul său», care nu este totuşi chiar același lucru.
Oricum, «suum cuique» va trece ulterior de pe decoraţia «Ordinului Vulturului Negru» la unele monede, asociind-o astfel îndeaproape cu monarhia prusacă, ca de exemplu diviziunea de 1(un) „Batz”, ban care a fost emis în sec. al XVIII-lea de către Principatul Neuchâtel al cărui suzeran era însuşi regele Prusiei. Majoritatea monedelor din acea perioadă prezintă de obicei gravat pe avers portretul lui Friedrich der Große iar, pe revers, un vultur încoronat cu aripile desfăcute care ține în gheara dreaptă un sceptru și în stânga un glob crucifer. Sceptrul reprezintă puterea și autoritatea supremă, la care este atașat dreptul de a administra justiția, iar globul, exhaustivitatea geografică a puterii pe care regele o exercita, precum şi originea sa divină. Prin aceste două atribute regale va apărea din nou în filigran deviza «Deus meumque Jus», asociată bineînţeles cu dimensiunea politică a faimosului rege.
Acestea fiind spuse, nu a fost găsită nici o piesă din timpul monarhiei prusace şi în particular din cea a domniei lui Frederic al II-lea, pe care să fi fost gravată deviza «Deus meumque Jus»; de asemenea, nu apare nici vulturul bicefal, care ar fi reprezentat firesc simbolul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Legătura cea mai evidentă cu Casa de Hohenzollern este prin cea de Margrav de Brandenburg, calitatea de prinţ elector prin care era desemnat să participe la alegerea împăratului.
Fără dovedirea unei surse exoterice a maximei latine, care nu se regăsește totuşi pe nici o monedă istorică, s-ar putea considera că aceasta a fost plăsmuită de promotorii Ritului nostru.
În articolul său „Vulturul cu două capete”, istoricul francez Pierre Mollier lansează o ipoteza interesantă precum că «Deus meumque Jus» ar fi fost introdusă chiar de către olandezul Henry Andrew Francken (1720-1795) prin manuscrisele sale, în semn de recunoștință personală faţă de monarhul britanic George al III-lea, care-i acordase naturalizarea; de asemenea, textul este ilustrat cu cea mai veche asociere cunoscută dintre vulturul bicefal şi deviza «Deus meumque Jus», reprezentare ce apare pe o copie a patentei de Gradul al 33-lea, eliberată de colonelul John Mitchell reverendului Frederick Dalcho la 25 mai 1801.
Prin urmare, este inevitabil să nu ne întoarcem din nou la «bătrânul Fritz», care a semnat «in extremis» Marile Constituţii ale Ritului la 1 Mai 1786. Manuscrisul original a dispărut, iar cea mai veche versiune tipărită datează din 1832, însă dovezile istorice ale existenței acestor texte fondatoare ne duc iar înapoi, la începutul sec. al XlX-lea. Deviza asociată cu vulturul bicefal apare în Art. 1 din anexele Statutelor Fundamentale, unde este descris stindardul Ordinului: «un vultur negru cu două capete, având aripile deschise; ciocurile şi ghearele sunt de aur: ţine într-o gheară mânerul de aur iar în cealaltă lama de oţel a unei vechi săbii. (…) De acea sabie atârnă deviza latină „Deus meumque Jus”, înscrisă cu litere de aur». Este totuşi surprinzător faptul că Frederic al II-lea nu a apelat la vreun cunoscător al limbajului heraldic, care cu siguranță ar fi descris toate aceste elemente într-un alt mod, cum ar fi: o aquila mare de culoare sable, bicefală, încoronată, desfăcută, cioc de aur, ţinând o sabie ce poartă eticheta pe care înscrisă deviza etc. Un alt motiv de uimire este faptul că regele Prusiei împrumută o deviză a monarhiei engleze, fie chiar şi tradusă. Mai ales că, în mod tradiţional «Dieu et mon Droit» este asociată la armoarii cu reprezentarea unui leu, care este considerat rivalul vulturului pentru a asigura un echilibru în regnul animal. În mod similar, din punct de vedere alchimic asistăm la un antagonism permanent dintre căldura/vultur și sânge/leu, întruchipând astfel fixatorului și respectiv solventul.
Tot discutând despre paradoxuri, însăşi trimiterile directe către Sfântul Imperiu și împrumutarea emblemei sale principale, ca simbol al al suveranităţii absolute, nu ar trebui să ne surprindă de loc…
La câteva decenii după publicarea Marilor Constituții, cu ocazia Conventului Universal de la Lausanne, Suprême Conseil de France propune adoptarea devizei republicane «Liberté, Égalité, Fraternité» în locul sacrei formule latine, probabil din considerente exclusiv raţionaliste. La finalul lucrărilor, plenul hotăraşte totuși să păstreze deviza generală a Supremelor Consilii «Deus meumque Jus», dar cu menţiunea că fiecare Jurisdicție va avea latitudinea de a o adopta pe cea care i s-ar potrivi cel mai bine. În zile noastre, Regulamentul General al Jurisdicţiei franceze stipulează în cadrul dispozițiilor fundamentale la Art. 2 că toate Supremele Consilii regulare stabilite în lume au ca deviză «Deus meumque Jus», text pe care şi noi l-am preluat ad litteram, la rândul nostru.
De-a lungul secolelor, au existat şi există diferite semnificații ale acestei expresii care îmbracă, de asemenea, un soi de polimorfism. În primul rând, în limba franceză, legat de prima formulă cunoscută «Dieu et mon Droit» care este specifică coroanei Angliei şi pe care cronicile au consemnat-o într-o traducere latină ca «Deus et Jus nostrum». Şi într-un caz ca și în celălalt, enunțul arată interesul regelui de a-şi stabili puterea pe baza dreptului divin ca o manifestare fizică a voinţei lui Dumnezeu.
Nefiind lipsită oarecum de o motivație politică, deviza a traversat istoria până astăzi în forma sa iniţială prin ilustrarea, mai mult sau mai puțin intensă, a complexităţii relațiilor franco-britanice.
Curentul de absolutism luminat, atât de drag filosofilor iluminişti, a reprezentat practic o sursă de inspirație implicită a devizei dar fără a fi enunţată încă, ulterior reluată la începutul sec. al XlX-lea în noua variantă latină «Deus meumque Jus» şi adoptată ca atare de Ritul nostru.
Motivațiile privind perenitatea acestei alegeri sunt multiple. Una dintre cele mai evidente se întoarce din nou la monarhie, ceea ce nu este deloc surprinzător în cazul unui Ordin inițiatic. Vorbim aici de o Jurisdicție-teritoriu, condusă de un Prea Puternic Suveran Mare Comandor, ales de pairii săi pentru a-şi exercita puterea absolută asupra unui întreg ansamblu de ateliere, plasate sub directa sa autoritate.
Dar se poate da şi o altă interpretare, așa cum este cazul unui amplu studiu științific făcut de Jean-Pierre Lamon printr-o cercetare argumentată dar inedită astăzi şi bazat pe tema «Deus meumque Jus». Se referă la controversa dogmatică dintre Biserica Răsăriteana şi cea Apuseană, cu privire la interpretarea «Sfintei Treimi» și care a dus practic la separarea canonică a acestora prin schisma din anul 1054. Disputa a pornit de la termenul teologic „filioque”, apărând o schimbare de sens cu ocazia traducerii din limba greacă în latină a «Crezului», ca simbol credinţei. În timp ce în textul original Duhul Sfânt purcede numai de la Dumnezeu Tatăl, apariţia conjuncției care se învecinează cu substantivul în versiunea latină – devenit astfel filioque – desființează practic ierarhia între Tatăl și Fiul. Subliniind misterul persoanei divine, Bizanțul a luat poziţie în favoarea unei exprimări mistice, în timp ce Roma a menținut o concepție teologică rațională, în care Tatăl și Fiul sunt de aceeași natură.
Într-un cu totul alt context istoric, putem descoperi practic aceeaşi identitate în expresia «Senatus Populus Que Romanus» cu acronimul simbol al Imperiului, S•P•Q•R•, ce marchează solidaritatea dintre Senat și poporul de la Roma, pe baza puterii politice. Legat de morfologia limbii latine, concentrându-se asupra conjuncției coordonatoare de tip copulativ «ŞI», artizanii devizei specifice Ordinului Scoţian se pare că au făcut intenţionat o schimbare pentru a exprima proximitatea extremă sau consubstanțialitatea Principiului Creator, precum și punerea în aplicare a acțiunii sale juste și echilibrate în Univers.
Într-un cadru de idei strâns legate, pentru unii autori «Deus meumque Jus» reprezintă transpunerea cosmogonică a dictonului «ORDO AB CHAO», adică «ordinea lui Dumnezeu și dreptul de a domina haosul apocaliptic». Misiunea noastră permanentă este de a aduce ordinea din haosul aparent, bazându-ne pe cei doi «aliați» care sunt Dumnezeu și Dreptul meu. DUMNEZEU reprezintă legea iar DREPTUL MEU este abilitatea de a o aplica cu înțelepciune.
Fără a ieşi complet în evidență din această transcendență, în timp ce dimensiunea teistă s-a estompat considerabil sub influența laicitaţii, potrivit Suprême Conseil de France această deviză se adresează în mod egal atât adeptului, trimiţându-i astfel un puternic mesaj ce subliniază dualitatea naturii sale, precum și Principiului Creator al condiției umane, ghidată de liberul arbitru.
În ceea ce privește termenii esenţiali, Dumnezeu «ŞI» Dreptul meu sunt faţă în faţă. «Dreptul» meu se scrie cu majusculă, venind de la «NEC PLUS ULTRA» care prin definitie spune nu este nimic mai mult, pentru că este deja totul. Altfel spus, încă din cele mai vechi timpuri «Dreptul» meu se baza pe sursa de drepturi acordate de zeităţi sau mai degrabă de regulile care sunt impuse oamenilor, în viaţa de zi cu zi. Atunci oamenii invocau zeităţile ca să primească cuvintele lor edificatoare, fără să se supuna însa poruncilor unui singur Dumnezeu, consemnat în vreo Carte Sfântă.
Sub auspiciile rațiunii, „Dreptul meu” se referă în primul rand la un „drept subiectiv”, aparţinând unui subiect de drept (persoana fizică și morală), care adesea se opune „dreptului obiectiv“, adică setului de reguli și principii care guvernează societățile umane. Filosoful german Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), un deist care spunea că „Dumnezeu este un geometru perfect” și a cărui gândire iluminista a influenţat pe inițiatorii viitoarelor „Grade de Perfecțiune”, caracterizează acest „drept“ subiectiv ca pe un „atribut“ al subiectului și încearcă să concilieze trei concepte: dreptul subiectiv, echitatea și caritatea, adică, justiția comutativă, justiția distributivă și justiția universală. După Leibniz, această acordare a celor trei noţiuni va dispărea în favoarea dreptului subiectiv, din care se va dezvolta ideea de „drept al omului” în sec. al XVIII-lea.
„Dreptul meu”, infuzat prin acțiunea Cavalerilor Spiritului, leagă ceea ce este sus – „în și prin Principiul Creator” cu ceea ce este jos – „în baza legii”, existând un raport armonios şi constant între cele două planuri asemeni legii universale a corespondentei.
Francmasoneria Scoţiană le cere adepţilor săi să recunoască existenţa unui Principiu Creator, dar lasă fiecăruia dreptul de a-L defini pe Dumnezeu, după cum îi dictează propria conştiinţă. Însă prea des omul creează dumnezei luându-se pe sine ca model, când de fapt ar trebui ca el să se străduiască a se înalţa către Principiul Creator, nu să-şi creeze un dumnezeu care să nu fie decât o reflecţie a personalităţii sale. Niciodată n-ar trebui deci să ramânem sclavii concepţiilor imperfecte şi mărginite pe care ni le-am făcut despre Divinitate şi care creeaza fanatismul, superstiţiile şi persecuţiile. Fiecare are dreptul de a-şi stabili în mod liber relaţia sa cu Dumnezeu, dar, in acelasi timp, are şi obligatia de a manifesta o conduită conformă cu aceasta relaţie.
Proclamăm deci „Dumnezeu și dreptul meu”… Dar care drept? Dreptul la ce anume? Immanuel Kant spunea că «dreptul este ansamblul de condiții în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturora, în conformitate cu o lege universală». Acest concept etico-filosofic este înscris cu litere de aur în Declaraţia de Principii a Ritului Scoţian Antic şi Acceptat: „Francmasoneria nu impune nicio limită în căutarea Adevărului şi tocmai pentru a garanta tuturor această libertate, ea le pretinde Toleranţă tuturor;” / „Francmasoneria este deschisă aşadar oamenilor de orice naţionalitate, rasă sau credinţă;” / „Francmasoneria proclamă, aşa cum a făcut-o încă de la originile sale, existenţa unui Principiu creator numit Marele Arhitect al Universului.”
Dumnezeu apare desigur în spatele invocării Marele Arhitect al Universului, dar de fapt piatra de temelie a Ritului nostru este această LIBERTATE totală în căutarea Adevărului, libertatea de conștiință garantată tuturor în numele Toleranței, libertatea ca fundamentare a diferenţei.
În genere, „Dreptul meu” este dreptul de a fi diferit:
►Existența celuilalt, care este faptul social cel mai elementar ce pune pe fiecare în locul altuia, fiind dintr-o dată atât de similar și atât de diferit, atât de egal cu sine însuşi şi în același timp atât de inegal.
►Dreptul de a fi diferit implică obligația de reciprocitate.
►Reciprocitatea necesită o recunoaștere a egalității în inegalitate. Aceasta este exercitată atunci când doi antagoniști se recunosc ca egali în orice privință; dar nu exclude, ci presupune de obicei o inegalitate în alte privințe, de îndată ce întâlnirea dintre cei doi indivizi are ca rezultat o situație în devenire şi o interacțiune dialectică. Acţiunea de reciprocitate nu este o relație de echilibru static.
►Omogenitatea perfectă ar lua sensul reciprocităţii, înlocuita printr-o simplă solidaritate mecanică. Sensul reciprocităţii pe care noi îl numim „Toleranță” rezidă din consimțământul celorlalţi, din asemănare și diferența, din identitate și alteritate, din egalitate și inegalitate. Acest sens nu vine de la sine, așa cum s-ar putea întâmpla în cazul unei egalități pure și obişnuite. S-a încercat de multe ori să se stabilească reciprocitatea pe impulsul afectiv primar, care ar fi de fapt principiul. S-a vorbit de instinct social, de spiritul de turmă, de dragostea față de ceilalți…
Pentru un adevarat mason nu se pune problema de a face apel la „sentimente mai bune”, bazând reciprocitatea pe inimă, lumina pe întuneric și să se abandoneze astfel stărilor instabile și incontrolabile ale determinărilor afective, ci pe motive frecvente de reciprocitate. Iar această reciprocitate este o obligație:
►Obligaţia de a-l trata pe cel inegal ca pe un egal, pe cel diferit ca fiind asemenea, pe celălalt ca pe tine însuţi.
►Reciprocitatea este de a recunoaște pe celălalt ca Om, ca pe o fiinţă în devenire definită de obligaţia de a-şi exercita dreptul la viaţa şi de a avea capacitatea de libertate și rațiune.
►Reciprocitatea nu are legătură cu o anumită existență, ci cu obligația și dreptul la viață. Aceasta implică nu numai determinarea unei existenţe, ci aprecierea şi recunoașterea valorilor și drepturilor.
Ritul Scoţian Antic şi Acceptat înseamnă libertatea Spiritului, înseamnă dreptul la îndoială și dreptul de a pune întrebări, înseamnă obligaţia de a-l înţelege pe celălalt. «Numai din îndoieli se pot naşte certitudini şi numai din experienţe – rezultate.»
Ideea călăuzitoare exprimată prin deviza noastră este că omul ar trebui să se bucure fără nici o restricţie de toate drepturile sale ca ființă umană… o declaraţie universală care nu conferă drepturi, ci le afirmă deschis şi obligă implicit la recunoaşterea şi garantarea lor. Drepturile fundamentale ale omului ţin de ontologia acestuia, ele există înaintea oricărei puteri pozitive, fiind un adevărat cod de bună convieţuire socială. A vorbi într-un cadru instituţionalizat, așa cum se vrea organizaţia noastră, despre drepturile, libertăţile şi responsabilităţile omului înseamnă a redescoperi în OM – fiinţă generică a lumii o demnitate care, pe de o parte, transcende orice drepturi pretins naturale, iar, pe de altă parte, a descoperi demnitatea care stă la baza oricărei exprimări juridice şi existenţe strict natural-sociale. De asemenea, această dimensiune umană duce la formularea de principii corecte din punct de vedere raţional şi a unor criterii de aplicare a acestor principii de necontestat de vreo tradiţie locală sau de vreo cultură parţială.
Implicând devotament în căutarea Adevărului și moralității, demersul nostru iniţiatic așează OMUL – ca valoare supremă în centrul Universului printr-o abordare umanistă, însufleţită permanent de forţa invizibilă a spiritualităţii, care îi trasează adevărata sa dimensiune şi împinge Omenirea spre progres. Acea spiritualitate care nu exclude rememorarea evenimentelor şi figurilor sacre ale lumii, dar pune accent pe raţiune, revelându-ne divinitatea interioară.
Pe măsură ce înaintăm pe cărarea libertăţii spirituale care ne reflectă sinele nostru superior, observăm tot mai multă confuzie în legătură cu cine suntem şi în ce credem. Dar avem trei piloni principali pe care ne bizuim: libertatea de a crede, libertatea de a ne împărtăşi unii altora crezurile și libertatea de a trăi conform crezurilor noastre. În condiţiile unui război permanent între raţiune și pasiune, caracterul se va dezvolta şi se va perfecţiona când facem alegeri. Treptat vom dobândi astfel curajul moral necesar, caci suntem responsabili să protejăm aceste drepturi sacre, atât pentru noi înşine, cât şi pentru urmaşii noştri.
Principiul Creator, cel care ne animă pe toţi, ne-a conferit dreptul la discernământ și la cunoaștere, «drept divin» pe care nicio autoritate pământeană nu îl poate nega, contesta sau suspenda. Să ne identificăm mereu cu idealurile cele mai înalte, iată «DEUS MEUMQUE JUS», dreptul de a conduce şi de a sluji!
Florian NICULAE, 33˚