Scriitorul Jules Romain spunea că «Toate riturile francmasoneriei se rotesc în jurul construcţiei. Dacă aţi înţeles aceasta, aţi înţeles totul». Mai presus de originea miturilor, care trebuie să plece întotdeauna de la studierea izvoarelor istorice, a fost nevoie de o instituţionalizare piramidală, printr-o dimensiune spirituală şi o cale iniţiatică tradiţională, care să dea substanţă şi reprezentativitate riturilor existente şi să reziste probei timpului, încercând să regrupeze diversitatea, să cultive pluralismul, toleranţa şi fraternitatea.

Marea majoritate a istoricilor sunt de acord că Ritul nostru s-a născut în deceniile 4-6 ale sec. al XVIII-lea sub forma «Ritului de Perfecţie» care cuprindea 25 de grade, practicat de lojile franceze la puţină vreme după așa-zisa «instituţionalizare» a masoneriei speculative din 1717. Ulterior a ajuns în teritoriile de peste mări ale regatului şi mai apoi în Statele Unite ale Americii, pentru că la începutul sec. al XIX-lea să fie re-adoptat în Franţa şi îmbrăţişat de marea majoritate a masonilor.

Ritualurile continentale pe care le cunoaştem astăzi se disting, printre altele, de sistemele anglo-saxone de tip «York» sau «Emulation», prin faptul că au dezvoltat grade «superioare», considerând că demersul iniţiatic nu se poate opri doar la cel de al 3-lea grad.

Crearea Gradelor Înalte a fost făcută pentru a încerca o restaurare a masoneriei care pierdea din ce în ce mai mult din tradiţia iniţiatică, abordând o nouă direcţie, mai selectivă, mai riguroasă şi mai intelectuală. Au apărut astfel premisele unei organizări într-o formă unitară, care se impunea atât în interesul Ordinului, cât şi al statului de drept. Scoţianismul a simţit nevoia să-şi ierarhizeze templele şi să-şi disciplineze membrii, epurând, clasând şi depunând eforturi pentru a ordona diferitele grade care apăruseră şi continuau să apară neîncetat.

Înmulţirea acestora a fost influenţată de discursul lui Andrew Michael Ramsay care, dezvoltând ideea originii cavalereşti, a determinat creşterea numărului de grade templiere şi ospitaliere. Acest nobil scoţian devine unanim recunoscut drept fondatorul masoneriei franceze, iar discursurile sale reprezintă adevăratul catehism care a dat Ordinului legitimitate şi identitate culturală, care i-a creat o istorie şi un proiect de viitor, care i-a prescris un model de comportament şi principii morale, interdicţii şi o cale de urmat pentru a se perfectibiliza.

Este posibil ca masoneria şi Cavalerii Templieri să fi fost în legătură încă de la origini, dar este plauzibil să se fi şi «înrudit» mai târziu, datorită unei afinităţi ideologice, ambele societăţi împărţind o ideologie antipapală şi antimonarhică, amândouă cunoscând persecuţiile vremurilor.

Însăşi crearea şi introducerea Gradului al 3-lea, ignorat până în 1730 de masoneria «modernă» anglo-saxonă, grad cu o mare dimensiune simbolică şi mai ales speculativă, a fost specifică Ritului nostru şi poate fi considerat, cel puţin cronologic, primul dintre Gradele Înalte. Albert Lantoine nu are nici o îndoială:

«Gradul de Maestru Mason a fost creat de rozicrucienii iacobiţi şi prin urmare ritualizat în lojile scoţiene de masonii acceptaţi de pe teritoriul francez cu mult înaintea apariţiei oficiale în masoneria speculativă.»    

 În Anglia, după condamnarea papală din anul 1738, numeroşi membrii au divulgat din secrete. Prin urmare, «Premier Grand Lodge of England» modifică ritualurile şi amplifică reacţia anti-bisericească, până la eliminarea definitivă a Bibliei din ritual. Astfel, în 1738 apare «cearta Anticilor cu Modernii», care va afecta serios masoneria engleză, căci un segment important al masonilor insulari refuză inovaţiile apărute şi în special eliminarea Volumului Legii Sacre. Mişcarea Modernilor reformaţi seamănă izbitor cu doctrinele neoliberale şi agnostice ale masoneriei de mai târziu…

Este cert că Marea Lojă «Antică» a fost constituită de masoni irlandezi aflaţi în Londra, de religie catolică, care nu fuseseră niciodată afiliaţi Marii Loji din Anglia: din primii opt membri fondatori, şapte sunt irlandezi, iniţiaţi la Dublin, iar din primii o sută, 72 sunt de naţionalitate irlandeză. Evenimentul a avut loc la hanul «Turk’s Head» din cartierul londonez Soho, unde au participat reprezentanţii a şase loji.

Cu toate că s-a dezvoltat având la bază «Old Grand Lodge at York», considerată izvorul masoneriei, trebuie subliniat că Marea Lojă Antică este privită ca o entitate nouă, pe când Marea Lojă Modernă s-a pretins a fi continuatoarea «Grand Lodge of London and Westminster» din 1717. Anticii se denumeau «The Most Ancient and Honorable Fraternity of Free and Accepted Masons, according to the Old Institutions» iar Modernii, «The Most Ancient and Honorable Society of Free and Accepted Masons, under the Constitution of England». Faptul că unii îşi ziceau «fraternitate», iar alţii «societate» reprezintă poate un joc al sinonimelor dar, interesant este că Anticii își revendicau originea de la Vechile Instituţii (!), pe când Modernii pomeneau doar de Constituţie, un text ce putea fi oricât schimbat.

Marea Lojă Antică va prospera, deşi va avea totuşi mai puţini membri decât Modernii. Dar din anul 1772 Anticii realizează o alianţă strânsă cu Marile Loji din Scoţia şi Irlanda, atât de strânsă încât mulţi autori vorbesc despre cele trei Mari Loji ca alcătuind împreună «Masoneria Antică». Oricum, este limpede că toate cele trei Mari Loji respectau aceleaşi principii, iar acest lucru a întărit poziţia Anticilor în istoria francmasoneriei.

Anticii şi aveau numeroase loji militare, iar acestea le răspândeau doctrina oriunde armata pleca, ceea ce a contribuit pe parcurs la apariţia Ritului nostru. Existenţa şi activitatea vie şi bine organizată a lojilor militare ne obligă să luăm în considerare asocierea încă din stadiul operativ a francmasoneriei cu ordinele cavalereşti medievale,  ceea ce a legat breasla de practica vieţii şi a fraternităţii militare.

Totuşi, anumite evenimente au fost trăite similar de ambele entităţi masonice insulare, în special legislaţia ostilă a regelui George al III-lea, care a produs nelinişte printre francmasoni, determinându-i astfel să strângă rândurile. Pe de altă parte, atitudinea Modernilor se schimbase de-a lungul timpului, resimţind ca pe o culpă abaterile de la Tradiţie. Din punct de vedere doctrinar, procesul de reconciliere nu a presupus vreo negociere, ci a însemnat de fapt revenirea Modernilor la practica rituală a Anticilor şi întoarcerea la «vechile landmark-uri», desemnând respectarea Marii Tradiţii şi, implicit, regularitatea.

La sfârşitul sec. al XVII-lea, când insulele britanice au fost în haos, mulţi masoni «acceptaţi» scoţieni au fugit în Franţa unde au încercat să-şi reia lucrările rituale, iar aceasta ar putea fi una din originile utilizării adjectivului de «scoţian». Destinul Ordinului a fost indisolubil legat de cel al Casei Stuart, atât timp cât Mari Maeştri ereditari au fost membrii familiei St. Clair din Rosslyn, formând nucleul principal al masoneriei iacobite. După înfrângerea dinastiei Stuarţilor, care a dus inevitabil şi la prăbuşirea familiei St. Clair, masoneria iacobită a fost persecutată fără milă de dinastia uzurpatoare a tronurilor Scoţiei şi Angliei. Totuşi, influenţa sa s-a făcut simţită în mod clar pe timpul unificării masonilor scoţieni, irlandezi şi din nordul Angliei în Marea Lojă a Anticilor, susţinută de ducii de Atholl, sub conducerea irlandezului Laurence Dermott cu a sa «Ahiman Rezon». Masoneria iacobită a servit drept paravan pentru curentele oculte ale templierismului existente în Scoţia, fiind folosită pentru a combate deviaţia reprezentată de masoneria speculativă, încă de la originile sale. Este vorba despre anihilarea efectelor schismei de la Londra prin adăugarea Gradelor Înalte la cele ale masoneriei «oficiale», grade care transmiteau anumite iniţieri cavalereşti şi cărora, datorită legăturilor existente între Scoţia (Caledonia), Ultima Thule şi templierismul ce a supravieţuit în cadrul dinastiei Stuart, li se potriveşte perfect numele generic de «masonerie scoţiană». Trebuie să adăugăm că cele spuse mai sus se referă la adevărata masonerie templieră scoţiană din secolele XIV-XVII şi nu are de a face cu Ritul Scoţian Antic şi Acceptat care, în ciuda numelui său, este practic o creaţie târzie din sorginte franceză.

În Franţa este cert că francmasoneria a existat din timpuri foarte vechi, găsind dovezi palpabile cum ar fi, de exemplu, un document de la sfârșitul sec. al XVI-lea care atestă două loji «scoţiene» în 1535, una la Paris şi altă la Lyon. Refugiaţii din arhipelagul britanic, care au traversat Canalul Mânecii, au organizat lucrări masonice în Franţa după 1649, anul execuţiei lui Charles I Stuart, regele catolic al Angliei, Scoţiei şi Irlandei. Mai târziu, se presupune că existau masoni printre britanicii exilaţi de  urmările «revoluției glorioase» şi care frecventau curtea de la Saint-Germain-en-Laye sau printre ofiţerii regimentelor de mercenari scoţieni şi irlandezi aflate în serviciul regelui Franţei. Este posibil să se fi reunit chiar în forme consacrate pentru a ţine ritual, dar lipsesc până astăzi probe documentare. Oricum, nu poate fi vorba de înfiinţarea unor loji cu reuniuni stabile decât începând cu primul sfert al veacului al XVIII-lea.

La Paris, un grup de englezi în frunte cu Sir Charles Radcliffe, conte de Derwentwater, Charles Maskelyne şi Francis Héguerty se întâlneau ritualic la localul «Louis d’Argent» din Rue des Boucheries. Însă loja nu se putuse constitui decât în virtutea drepturilor pe care fondatorii ei credeau că le deţin prin simplul fapt că erau iniţiaţi, dar se presupune că funcţiona conform uzanţelor «Grand Lodge of England». Chiar dacă, în decurs de zece ani, nu a reuşit să atragă decât circa 600 de membri, masoneria s-a propagat cu o iuţeala incredibilă la Paris şi în provincie. Atelierul nici măcar nu şi-a propus să-şi ia de la început un titlul distinctiv, deşi părea să se fi pus sub patronajul St. Thomas of Canterbury. Alcătuită mai ales din iacobiţi, această lojă nu a avut totuşi nici o legătură directă cu «Grand Lodge of England», care avea deja tendinţa să se afirme ca autoritate centrală. Unii masoni francezi au perceput acest fapt ca pe o inferioritate şi în consecinţă au fondat tot pe Rue des Boucheries la 7 mai 1729 o nouă lojă denumită «Saint-Thomas au Louis d’Argent» care funcţiona în localul «A la Ville de Tonnerre» şi care îl avea ca Maestru pe publicistul André François Le Breton. La 3 aprilie 1732 această lojă a obţinut o cartă de regularizare de la Ducele de Montagu, Marele Maestru de atunci al «Grand Lodge of England». Deci la iniţiativa şi sub auspiciile acesteia s-a înfiinţat prima oară o lojă franceză cu caracter permanent, funcţionând pe baza Constituţiilor lui Anderson. Conjunctural, filiaţia masoneriei franceze de origine engleză, ca de altfel şi a masoneriei europene aflată în faza de organizare şi expansiune, este dată de ascendentul scrierilor pastorului reformat, care se revendicau «drept unică şi universală sursă existentă de referinţă şi unificare a masoneriei». În acelaşi timp, este favorizată şi de anglomania care a contaminat societatea franceză în timpul minoratului lui Ludovic al XV-lea. În 1735, francmasonii francezi au dorinţe de independenţă, elaborându-şi prima constituţie proprie la iniţiativa lui Ramsay. Dincolo de asemănările cu textul englez, ceea ce evidenţiază vocaţia universală a Ordinului, cel francez sensibil diferit nu ezită să ofere nuanţări, interpretări şi puncte de vedere proprii, punând accent chiar pe ideea de toleranţă creştină.

Masoneria franceză se naşte şi va evolua urmând un corpus de texte ca proiect propriu, bazat pe respectul monarhiei şi loialismul religiei. În vederea facilitării obţinerii statutului legal de funcţionare şi pentru a îndepărta bănuielile de coloratură subversivă care planau asupra masoneriei că fenomen de influenţă străină, Ramsay începe campania de seducţie prin câştigarea interesului primului ministru, cardinalul André de Fleury, propunându-i să patroneze «Freemasons Society». Oferta mergea mai departe, sugerându-i chiar instituirea controlului direct asupra acestei organizaţii, prin numirea în fruntea ei a unor personalităţi alese de el însuşi, astfel încât Ordinul Masonic să fie pus în legalitate şi aşezat alături de celelalte ordine ale statului, religioase şi de litere, pentru a căpăta utilitate publică. Totuși, Fleury nu se lasă însă convins de entuziasmul pledoariei lui Ramsay, care încerca să pună masoneria în serviciul regatului, justificându-se că nu-i înţelege discursul:

«limbajul său mistic nu-mi permite să-mi formez o idee clară asupra avantajelor acestui nou aşezământ, pe care îl consider o serioasă imitaţie engleză».

Această lojă a fost vizitată în 1735 de către John-Theophilus Desaguliers şi Charles Lennox, duce de Richmond, care au condus lucrările în mijlocul unei strălucite adunări (printre care Baronul de Montesquieu şi Contele de Waldegrave, ambasadorul Angliei). Din acest atelier a roit la 1 Dec 1729 «Loge des Arts Sainte-Marguerite».   Întâmplător sau nu, tocmai când Fleury reuşise normalizarea relaţiilor cu Anglia, abandonând susţinerea revenirii Stuarţilor la tron, în fruntea masoneriei franceze fusese ales ca Mare Maestru Lordul Derwentwater, nepot natural al lui Carol al II-lea Stuart, un iacobit englez considerat de Ramsay martir al regalităţii şi catolicităţii. Cardinalul ştia că în realitate pericolul venit din partea masoneriei nu putea fi ignorat, dar nici nu era atât de mare încât să nu poată fi marginalizat discret. Franţa nu reprezenta un stat poliţienesc însă beneficia de suficiente mijloace pentru ca sistemul statal de control să fie operaţional şi eficient. Prin urmare, masoneria este lăsată iniţial să se dezvolte, fără a se interveni vizibil sau brutal. Administraţia devine conştientă de pericol, începând cu anii 1730 când, în urma agitaţiilor politice şi teologice din timpul regenţei, necesitatea era reprezentată de consolidarea regimului şi stăpânirea situaţiei, păstrând o societate în ordine şi o religie în pace. Stoparea progresului asociativ, care risca să submineze orânduiala stabilită, se circumscrie acestei strategice oportunităţi. Insistenţele asidue depuse de Ramsay în vederea oficializării Ordinului şi intrării acestuia în legalitate, originea şi fluctuaţiile sale religioase precum şi contextul în care îşi începuse demersul măresc şi alimentează suspiciunile autorităţilor, probând dificultatea cu care se confruntă orice formă asociativă în vederea obţinerii patentei regale de funcţionare.

Până în 1738, masoneria franceză va avea un statut ambiguu în raport cu puterea, bucurându-se de un regim de toleranţă concesivă şi binevoitoare din partea ei, aflându-se şi sub protecţia grupurilor aristocratice influente în viaţa publică. Ca răspuns la temerile şi ezitările reale sau imaginare ale autorităţilor, Ramsay ţine celebrele discursuri care ne dau o idee corectă asupra scopurilor masoneriei, aşa cum erau ele gândite în Franţa epocii înfloririi Înaltelor Grade. Pe baza unor texte de reglementare internă debutează şi reformarea Ordinului care respinge treptat orice relaţie de obedienţă faţă de «Grand Lodge of England», câştigându-şi propria autonomie şi autoritate.

În 1735 a fost constituită o lojă pe Rue de Bussy la «Chez Landelle», denumită mai târziu «d’Aumont», în memoria ducelui Louis Marie Augustin, care a fost venerabil o perioadă. Această lojă a fost fondată de Ramsay însuşi, ceea ce a dus la opinia că acest atelier a practicat Înaltele Grade cavalereşti şi că acestea ar fi putut oferi «materie primă» pentru Ritul Perfecţiunii.

O altă lojă celebră a fost instalată în acelaşi an la castelul d’Aubigny chiar de către Lordul Thomas Thynne, viconte de Weymouth, Mare Maestru al «Grand Lodge of England» la acea vreme. În concluzie, existau patru loji pariziene care s-au reunit, alegându-şi că Mare Maestru pe Lordul d’Harnouester, în locul lui de Derwentwater.

Mai târziu, francmasoneria a întâmpinat în Franţa o puternică opoziţie, fiind chiar persecutată de către guvern. Începând cu anul 1738, reticenţa faţă de Ordinul masonic îmbracă noi atitudini, angajând deschis intervenţia instituţiilor statului. Contribuţia acestora, legitimă şi particulară, cunoaşte tonalităţi şi ritmuri diferite, constând iniţial în instituirea supravegherii şi controlului permanent prin acţiunea brutală a poliţiei, mergând până la interdicţia Ordinului. In acelaşi timp, dar din raţiuni diferite, survine şi diferendul cu Biserica Galicană, care condamnă afilierea lojilor şi «noua formă de religie», din ce în ce mai organizată, promovată de acestea.

Într-un astfel de context, Franţa catolică îşi va fructifica încă o dată statutul său de excepţie în relaţia cu papalitatea. Contrar a ceea ce se va întâmpla în statele italiene, in Spania sau in Portugalia unde inchiziţia intervine deschizând procese şi persecuţii la adresa masonilor, în Franţa puterea nu a urmat calea Bisericii. Bulele pontificale nu vor avea consecinţe majore, nici pentru cler şi nici pentru francezi, în general. În virtutea privilegiilor bisericii galicane şi invocând libertăţile Parlamentului Parisului, Ludovic al XV-lea nu le-a supus înregistrării. În consecinţă, excomunicarea papală nu are decât efectul unei circulare inaplicabile sau aplicabile în funcţie de conjunctură, rămânând la latitudinea puterilor civile sau ecleziastice. Depăşind cu bine acest obstacol, drept recompensă, masoneria franceză încurajează diferenţa religioasă şi civilă a Ordinului şi îşi poate continuă nestingherită recrutările din rândul catolicilor şi clerului. Cum intervenţiile la adresa ei nu i-au influenţat major dezvoltarea, progresele cantitative înregistrate pot fi cuantificate.

În acea vreme lojile se înmulţiseră deja atât de tare în capitală şi în provincie încât au fost adunaţi laolaltă venerabilii pentru a forma un singur corp de elită, la fel ca în Anglia iar la 11 Decembrie a fost ales «Grand Maître de toutes les loges régulières de France» Louis de Bourbon-Condé, conte de Clermont, prinţ de sânge şi viitor membru al «Académie française». Tot atunci au fost adoptate şi «Regulamentele Generale» care menţionau pentru prima oară existenţa în Franţa a unui grad «superior» celor simbolice, considerat însă nerecunoscut şi chiar blamat oficial, condamnând oficial orice mason care ar pretinde a fi deasupra lojilor albastre. Dar, la scurt timp după instalare, neglijând marile adunări acesta a abandonat conducerea Marii Loji Pariziene şi l-a numit în 1744 ca înlocuitor pe bancherul M. Baure, un personaj cvasi necunoscut.

Prin aceste fapte, masoneria a funcţionat o perioada într-o anarhie, începând să se fabrice origini mincinoase, să se întemeieze loji-mamă fără autorizaţie legală sau să se dea constituţii şi patente antedatate. Au fost instituite noi rituri şi au fost inventate noi grade iar lojile străine au început să acorde brevete în ciuda faptului că exista deja o mare lojă… toate aceste fapte se petreceau sub pretextul diferenţei de rituri în care se lucra.

Primii maeştri scoţieni, consideraţi predecesorii noștri, au apărut cu certitudine in Franţa la 1743, dar Marea Lojă a refuzat la început să accepte un grad care îi era necunoscut. Drept urmare, cei care îl deţineau au înfiinţat loji autonome, numite loji scoţiene sau perfecte, lucrând «pentru perfecţionarea Ordinului, îngropat sub ruinele clădirilor gotice». Prima atestată documentar, «La Parfaite Loge d’Élus Parfaits dite Écossaise», a fost fondată în 1744 la Bordeaux de către Étienne Morin, un comerciant din Martinica şi Lamolère de Feuillas, patentată un an mai târziu de o lojă londoneză.

De la primele întemeieri masonice pariziene şi din marile oraşe, între anii 1730-1744 nu erau active decât 40 de loji, fenomenul fiind cvasi inexistent în Franţa. Anul 1744 marchează însă o turnantă prin crearea a 16 societăţi, sociabilitatea masonică părând a se îndrepta spre noi cuceriri. Autoritățile masonice din Paris au acordat în cele din urmă un anumit nivel de legitimitate gradelor scoţiene în «Statuts de la Respectable Loge St. Jean de Jérusalem» din 24 iunie 1745.

Sistemul gradelor scoţiene a fost stabilit între 1740 şi 1750, în special prin atelierele deschise la Avignon, Bordeaux, Carcassonne, Lyon, Marseille, Metz, Mirecourt, Montpellier, Paris şi Toulouse. Avignon a fost un important centru masonic, nu numai prin atelierele prezente ci şi prin vizitatorii săi iluştri: Chevalier de Ramsay, Martinez de Pasqually, precursorul martinismului sau alchimistul iluminist Antoine-Joseph Pernety.

La 24 Iunie 1745, Contele de Clermont în calitate de Mare Maestru şi-a asociat numele cu statutele lojii «Saint Jean de Jérusalem» şi a a întocmit o lista a ţinutelor gradelor superioare: «Art. XXXX°: Les maîtres ordinaires s’assembleront avec les maîtres les parfaits et Irlandais trois mois après la Saint Jean, les maîtres Élus six mois après, les Ecossais neuf mois après, et ceux pourvus de grades supérieurs quand ils le jugeront à propos».

Intervalul 1760-1773 este o perioada a fluctuaţiilor, în cadrul căreia alternează puseurile de creştere cu cele de stagnare. Lojile provinciale se dezvoltă anarhic, fiind confruntate cu rivalităţi, disensiuni interne şi mediocritatea membrilor, clanuri familiare şi conflicte de persoane, clientela locală, delaţiuni, expulzări, sciziuni. Indiferenţa şi uneori chiar ostilitatea ierarhiei masonice provinciale care refuză să-şi abandoneze privilegiile interne asimilate cu nişte demnităţi religioase şi deţinute perpetuu, ca pe un bun personal, manifestând tendinţe descentralizatoare faţă de autoritatea «Première Grande Loge de France», care nu-şi câştigase încă o legitimitate suficientă, tind să se transforme în haos.

În 1747, prinţul Charles Edward Stuart a instituit la Arras, Pas-de-Calais un capitul al rozicrucienilor iacobiţi în calitatea sa de supleant al Marelui Maestru al Capitulului Scoţian de Heredom, iar unul dintre gradele cele mai interesante ale acestui rit a fost cel de Mare Cavaler Scoţian al Sf. Andrei. În 1751 o nouă lojă scoţiană s-a constituit la Marseille, fondată de un Mare Maestru supleant al celui din Edinburgh.

Disensiunile de la Paris, care nu le făceau cinste masonilor, i-au dat ocazia lui Charles, Chevalier de Bonneville să fondeze în 1754 un capitul de Grade Înalte care a luat numele de «Clermont», dorind să reînvie în întregime doctrina templiera. De aici, şi-a extras mai târziu teoriile «strictei observanţe» germanul Karl Gotthelf, Baron von Hund.

În 1756, «Première Grande Loge de France» s-a scuturat de jugul anglo-saxon dar şi-a păstrat obiceiul abuzurilor, adică cel de a conferi anumitor fraţi titluri personale şi ceea ce era mai rău, şi-a păstrat obiceiul inamovibilităţii pentru funcţia de venerabil, fapt ce făcea că aceştia să privească atelierele ca fiind proprietatea lor personală, guvernându-le după bunul plac. Având în vedere aceste lucruri, haosul s-a perpetuat într-un mare număr de ateliere, atât la Paris cât şi în alte oraşe din Franţa, practicând tot soiul de rituri fără să întocmească vreun proces verbal al lucrărilor, promulgând constituţii aflate în contradicţie cu Marea Lojă, care nu avea reprezentativitate în teritoriu. Din această anarhie a rezultat o asemenea confuzie încât în Franţa nu se mai ştia care era adevăratul corp masonic constituent al regatului.

În scopul redării vechii străluciri a masoneriei, se încerca «a nu admite decât persoane care să fie stăpâne pe timpul lor şi a căror avere le permite să contribuie la uşurarea suferinţelor umanităţii», în 1758 formându-se astfel un nou consiliu din fraţii adunaţi din toate aceste corpuri masonice, denumit «al Împăraţilor Orientului şi Occidentului». În anul următor, acest organism a întemeiat un al doilea la Bordeaux care purta titlul de ««Consiliul Prinţilor Secretului Regal». În 1760 se fondează la iniţiativa lui Jean-Baptiste Willermoz «Grande Loge des maîtres réguliers de Lyon» care împreună cu cea din Bordeaux au fost considerate de parizieni că fiind «Grande Loge écossaise de Bordeaux».

În jurul anului 1760 a apărut la Marseille un corp intitulat «Mère Loge Écossaise de France» iar această titulatură reflectă legitimitatea pe care o pretinde asupra tuturor gradelor, inclusiv a celor Înalte. Aceasta a avut o mare influenţă mai ales în partea de sud a Franţei iar în cele din urmă la Paris, unde stă la originea «Saint Jean d’Ecosse du Contrat Social», denumită astfel după romanul omonim al filosofului Jean-Jacques Rousseau.

În 1761, Contele de Clermont l-a numit ca supleant pe Lacorne, un dansator-maître de ballet, ceea ce a dus la alte frământări interne, Marea Lojă scindându-se treptat. Marea Lojă-Mamă revenise asupra rezervelor sale în privinţa Gradelor Înalte şi în aceeaşi perioada «Consiliul Împăraţilor Orientului şi Occidentului» i-a acordat lui Étienne Morin o patentă cu puterea de a «răspândi Gradele Sublime în teritoriile de peste mari».

În 1762 s-a constituit un nou corp al Gradelor Înalte la Paris care a luat titlul de «Consiliul Cavalerilor Orientului», ce a dat naştere «Ritului lui Adonhiram», alcătuit în mare parte de Baronul De Tschoudy, autorul catehismului alchimic.

Concluzionând, scoţianismul Gradelor Înalte este reprezentat de două sisteme: «Conseil des Chevaliers d’Orient, Souverains Princes Maçons et d’Occident» fondat în 1756, precum şi de «Souverain Conseil des Empereurs d’Orient et d’Occident, Sublime Mère Loge Ecossaise», fondat în 1758. «Regulamentele şi Constituţiile» din 20 septembrie 1762 de la Bordeaux dau practic prima clasificare oficială a Ritului de Perfecţie, revizuite ulterior sub patronajul lui Frederic al II-lea, regele Prusiei şi mai apoi de Conventul Universal de la Lausanne, iniţiat de Suprême Conseil de France 1804.

Plecarea lui Étienne Morin peste mari avea să facă din acele teritorii mraniţa pe care va germina sămânţa Ritului Scoţian Antic si Acceptat, fără însă ca acesta să-şi aroge vreun moment rolul de creator. Prin intermediul olandezului Henry-Andrew Francken gradele Ritului vor ajunge apoi în South Carolina şi de acolo va începe practic «istoria modernă» a Ritului nostru, așa cum este cunoscut astăzi prin noua titulatură. S-a creat astfel o revoluţie în doctrina masonică timpurie…