Încă de la începutul acestei lucrări trebuie sa precizam ca textul de mai jos reprezintă strict poziţia Supremului Consiliu al României, care şi-a regăsit până la urmă dinamismul și rigoarea, fiind reconstituit la Bucureşti în 2006.

Pe baza documentelor istorice din arhive și a celor mai consacrate volume de specialitate apărute in ultimii ani am încercat cu umilele noastre puteri „sa facem mai multă Lumină”, din dorinţa firească de a ne stabili filiaţia faţă de «Suprême Conseil de France 1804» si «Grande Loge de France 1894», începând cu anul 1922 la acordarea Patentei de funcţionare. Mai mult decât atât, Ordinul nostru Scoţian nu are o legătură directă cu dizidenţa «Suprême Conseil pour la France 1965» in relaţie cu «Grande Loge Nationale Française 1913», de filieră anglo-saxonă. Dar după 1989, mulţi istorici români cu sau fără voie au făcut confuzii între obedienţele franceze, ceea ce a dus la erori de percepţie în ceea ce priveşte continuarea Tradiţiei recunoscute a Ritului Scoţian Antic și Acceptat pe acest teritoriu și legitimitatea Înaltelor Grade apărute în România după 1990.

La circa 12 ani de la căderea regimului Ceaușescu, Fraţii francezi și belgieni se angajează pe un nou Şantier alături de cei români, interesați acum de o alternativă spirituală la «Craftul» anglo-saxon. Convinși de importanța renașterii autentice a Francmasoneriei Scoţiene în România ca expresie a Anticilor, printr-un efort conjugat am reuşit împreună să reconstruim de la zero un Ordin Masonic tradiţional și iniţiatic.

Dar esenţiale in trecutul, prezentul si viitorul Francmasoneriei din tara noastră rămân mai cu seama două năzuinţe de rang înalt. Cea dintâi este năzuinţa LIBERTĂŢII, atât a celei individuale cât și a celei naţionale. De aceea, Francmasoneria a fost întotdeauna duşmănită, persecutată, calomniată și scoasă în afara legii de ideologiile totalitare ajunse la putere. A doua năzuinţă începe din clipa în care cea dintâi s-a împlinit, din momentul in care lojile şi-au făcut datoria și au contribuit la realizarea neatârnării ţării în care s-a încumetat să activeze clandestin. Încununând câştigarea independenţei naţionale, Francmasoneria începe să militeze numaidecât pentru «PAX ÆTERNA», evocată acum doua veacuri de filosoful Immanuel Kant și absolut necesară pentru construirea Templului Ideal al Umanităţii.

Masonii au pretins mereu că societatea lor iniţiatică nu are interese politice, dar au ajuns să fie angrenaţi in jocurile puterii, aşa cum a fost bineînţeles și cazul României. Întemeietori ai statului român modern, masonii paşoptişti vor constitui primele doua partide politice, aşa-zis istorice: Partidul Liberal și Partidul Conservator, iar astfel influenţa lor va fi decisivă până în anul 1948, cu excepţia perioadelor dictaturilor regale și antonesciene.

Poate că ar fi firesc să începem istoria Ritului Scoţian Antic și Acceptat în Ţările Române odată cu urcarea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, când poziţia lojilor masonice capătă o nouă orientare. Prin strânsele legături cu Franţa, politicianul și Fratele Ion C. Brătianu izbutise sa obţină aprobarea răsturnării domnitorului A. I. Cuza care va fi obligat să abdice în 1866, bănuit de înţelegeri tainice cu ţarul Rusiei, Aleksandr al II-lea Nicolaevici și realizarea celui mai dorit din cele patru puncte programatice ale Divanului ad-hoc: un principe străin în fruntea ţării, care să conducă Patria sub protecţia marilor naţiuni europene. Chiar dacă nu a fost însă prima opţiune, Carol – un ofiţer de carieră făcea totuși parte din celebra Casă Regală a Prusiei, dinastie cu tradiţie masonică al cărei reprezentant de marcă a fost Frederic cel Mare, figura tutelară a R.˙.S.˙.A.˙.A.˙. și presupusul semnatar al Marilor Constituţii ale Ritului, redactate la Berlin în 1786. De numele primului rege pe care l-a avut România Mare se leagă câştigarea independenţei de stat, adoptarea primei Constituţii, făurirea statului modern român, înfiinţarea Academiei Române şi a Băncii Naţionale, dar şi construirea podului „Anghel Saligny” de la Cernavodă sau a primilor kilometri de cale ferată din România.

De-a lungul domniei lui Carol I (1866-1914) Francmasoneria s-a răspândit si lojile au activat fară nici o restricţie. Atitudinea sa constant binevoitoare faţă de Frăţie nu s-a dezminţit niciodată, nici atunci când Prea Ilustrul Frate Adolphe Crémieux, avocat, politician marcant, fost ministru în guvernul provizoriu francez, viitor Suveran Mare Comandor al «Suprême Conseil de France 1804» și fondatorul asociaţiei «Alliance israélite universelle-A.I.U.» a venit al Bucureşti în Iunie 1866 pentru a-i solicita lui Carol și Fratelui Manolache-Costache Epureanu, preşedintele Adunării Constituante, includerea în textul primei noastre Constituţii doua articole favorabile locuitorilor evrei. Deși masonii români au încercat să-l implice activ în Frăţie, Carol I şi-a dorit mereu să fie deasupra „mocirlei politice”, adoptând vechiul principiu prin care «regele domneşte, dar nu guvernează».

La 8 septembrie 1880 se decide constituirea Marii Loji Naţionale Române, sub conducerea căp. Constantin Moroiu și care avea deja 32 de loji in obedienţă (26 în România, 4 în S.U.A. și 2 în Principatul Bulgariei). Marea Loja îşi va publica rapid Constituţia și va fi recunoscută la nivel internaţional in 1882, reprezentând la acea vreme Puterea masonică suverană pentru administrarea celor trei grade simbolice. Dar există dovezi că pe teritoriul deja „ocupat” al ţării mai activau multe loji aflate sub tutela Marelui Orient al Franţei, a Marelui Orient de Roma și a Marelui Orient Lusitan Unit. Constituirea Marii Loji Naţionale face posibil ca lojile româneşti să nu se mai subordoneze unei alte puteri masonice iar Constantin Moroiu începe lupta împotriva celorlalte loji din România care funcţionau sub obedienţe străine, încercând a le forţa să intre în organizaţia pe care o conducea.

După ce anterior un număr important de Fraţi au fost ridicaţi la Înaltele Grade, in 1881 are loc organizarea pe plan naţional a Ordinului și este fondat oficial Supremul Consiliu al Ritului Scoţian Antic și Acceptat cu sediul in Str. Plevnei nr. 11, administrat conform Constituţiei din 02 Septembrie 1881 precum şi a Marilor Constituţii de la Berlin din 1786, revizuite în 1875 la Conventul Universal de la Lausanne. Era de fapt o încercare de unificare a Riturilor regulate de Perfecţionare (Memphis, Misraïm, Swedenborg, Royal Arch, etc.), aduse în ţară de Moroiu, într-un singur organism central de conducere și care nu are neaparat legătură cu actuala construcţie la care ne raportăm. Chiar dacă unii autori îl consideră momentul de la care putem considera că începe teoretic istoria Ritului Scoţian Antic și Acceptat în România, trebuie precizat că la acea vreme se lucra majoritar în Ritul Scoţian Primitiv, numit și de Namur, instituit în Belgia printr-o modificare a Ritului Perfecţiunii de către avocatul francez Marchot de Nivelles. Acest Rit s-a practicat numai în Ţările de Jos şi în România, având 33 de grade oarecum similare cu cele ale Ritului Scoţian Antic și Acceptat, dar cu care nu trebuie confundat.

O avalanşă de Rituri masonice şi paramasonice pătrunde în România începând cu anul 1883, izbucnind certuri aprinse între atelierele rivale. Această situaţie a determinat reorganizarea Francmasoneriei române printr-o nouă Constituţie, apărută în 1899. Marea Lojă adoptă oficial Ritul Scoţian Primitiv dar recunoaşte Ritul Francez, precum şi pe cel de Adopţiune pe teritoriul ţării, interzicând orice alte manifestări şi instaurând astfel liniştea până la izbucnirea Primului Război Mondial.

În perioada 26-31 August 1904, Moroiu participă la Congresul Masonic Universal de la Bruxelles, unde are ocazia de a se întâlni cu reprezentanţii Riturilor din Europa şi America, iar Dr. Fernand Cocq, Marele Maestru al Grand Orient de Belgique avea să închine la banchetul de închidere următorul toast: «Beau pentru masoneria şi poporul român – acei Fraţi aruncaţi ca un pion al civilizaţiei latine, în mijlocul popoarelor semibarbare din Orient – acel popor care ne-a luat-o înainte introducând instrucţiunea obligatorie şi gratuită şi serviciul militar obligatoriu. Trăiască România!»

În 1911 are loc retragerea fondatorului Constantin Moroiu din fruntea Francmasoneriei Române Moderne, care s-a declarat „obosit de muncă şi de bătrâneţe” la venerabila vârsta de 77 de ani, intrând în Orientul Etern cinci ani mai târziu. Practic conducerea activă va fi împărţită atunci între prinţul George-Valentin Bibescu (nepotul domnitorului Gheorghe Bibescu) şi Lt. Col. Ioan T. Ulic.

Primul Război Mondial silise atât unicul, la cea dată, Ordin Masonic din Romania- Marea Lojă Naţională Româna cât şi majoritatea lojile active din ţară aflate sub obedienţe străine să intre în adormire în 1916. Imediat după război, reorganizarea Francmasoneriei române s-a făcut în întregime prin grija şi abnegaţia GOdF, evident din interese politice majore. Francmasonii au activat într-un mod discret, dar pragmatic la întregirea României, militând pentru o unire necondiţionată cu Vechiul Regat. O amplă activitate diplomatică a fost desfăşurată de către reprezentanţii ţării cu apartenenţă francmasonică în cadrul «Conferinţei de Pace de la Paris» pentru recunoaşterea noilor graniţe, multe dintre aceste aspecte rămânând încă puţin cunoscute profanilor.

Perioada interbelică s-a dovedit foarte rodnică pentru Francmasoneria română şi acum iese în relief figura controversată a lui Ioan „Jean” Pangal, Suveran Mare Comandor, Mare Maestru General al Ordinului Masonic Independent, iniţiat se pare între anii 1914-1917 la Paris într-o Lojă din obedienţa GOdF, pe durata activitaţii sale în cadrul «Le Comité Naţional de l’Unité Roumaine», înfiinţat de Regatul României ca organism de promovare internațională a dreptului la unitate națională.

Ca o necesitate determinată de noua conflagraţie politică internă şi internaţională, Jean Pangal stabilește în August 1919 Supremul Consiliu de Gradul al 33-lea al României Mari, cu sprijinul unei delegaţii a Marii Loji din Ucraina și a Supremului Consiliu pentru Rusia de Sud, condusă de Serge Constantinovitch Marcotoune 33, aflat în exil la Paris după Revoluţia Rusă. Această organizaţie va fi recunoscută în urma regularizării şi instalată abia în 27 Decembrie 1922 de către «Suprême Conseil de France 1804», condus de Prea Puternicul René Raymond 33, odată cu acordarea Marii Patente de funcţionare prin delegatul său, Prea Ilustrul Frate Micael „Efendi” Noradunghian 33, un comerciant de succes înobilat de sultan, refugiat din Turcia datorită „genocidului armean”. Născut în 1873 la Constantinopol, inginer și diplomat în știinţe economice la Paris și Bruxelles, Noradunghian se trăgea dintr-o familie importantă, originară din estul Anatoliei, care a ocupat în Imperiul Otoman unele dintre cele mai mari dregătorii. Dar cum în 1914 toţi armenii au fost scoşi din funcţii şi apoi deportaţi, beneficiind de ajutor fratern un an mai târziu Micael reușește să fugă la Londra iar apoi la Paris, unde ia legătura cu prietenul său apropiat, René Raymond. Se va ocupa îndeaproape de soarta emigranţilor armeni, împreună cu unchiul său, Gabriel Noradunghian, fost ministru de externe al lui Abdul Hamid II. Iniţiat în R.˙.S.˙.A.˙.A.˙. de un alt unchi, Asadur, urcase deja toate treptele masonice şi avea gradul al 33-lea încă din 1909, fiind unul din membrii fondatori ai Supremului Consiliu al Turciei. Însărcinat de «Suprême Conseil de France», în 1920 a venit în România cu un pașaport englez având misiunea specială ca până la sfârşitul lui 1922 să-i regularizeze pe toţi cei 13 membrii activi ai Supremului Consiliu condus de Pangal pentru a redeştepta Ordinului Masonic cu încuviinţarea regelui Ferdinand I. Socotind că Francmasoneria românească trebuie condusă doar de romani, în semn de recunoştinţă a acceptat ulterior demnitatea de Suveran Mare Comandor de Onoare… Ritul Scoţian Antic și Acceptat a devenit astfel în mod oficial Ritul majoritar din România. Noradunghian se va stabili definitiv la Bucureşti şi va primi cetăţenia română în 1928 pentru „servicii însemnate aduse ţării”, conform avizului Ministerului de Interne condus de nimeni altul decât Fratele Alexandru Vaida Voievod.

La 02 August 1922 s-a primit vizita oficială a înaltului reprezentant al Suprême Conseil de France, Prea Ilustrul Frate Emile Cabanac 33, pentru a pune la punct toate detaliile viitoare instalări a Marilor Ofiţeri Demnitari şi care îl considera pe Jean Pangal în raportul său de anchetă «o personalitate demnă de toată stima şi regulat iniţiată», recunoscându-l astfel ca șef suprem al Ritului.

Descendent al unor familii de moşieri, Pangal a fost ziarist şi om politic, deputat în Parlamentul României (1927-1928, 1931-1932), subsecretar de stat pentru presă şi informaţii în cadrul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri (1931) şi Ministerului de Externe (1931-1932), trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Spania (1938-1939) şi Portugalia (1939-1940). Un personaj aparte care a fost considerat extrem de influent în perioada interbelică, mai cu seamă datorită relaţiilor sale personale şi contactelor directe cu elita politică, socială, economică şi diplomatică a Europei. În calitate de Suveran Mare Comandor al României se bucura pretutindeni de recunoaşterea rangului şi prestigiului său.

Trebuie subliniat faptul că influenţa internaţională a Francmasoneriei române şi a conducătorului acesteia a crescut în perioada interbelică, odată cu punerea în adormire sau cu interzicerea reuniunilor masoneriei în unele state europene, care au abandonat democraţia şi au început să experimenteze regimuri politice dictatoriale sau totalitare, precum Rusia bolşevică, Italia fascistă, Germania nazistă, Spania franchistă sau Portugalia salazaristă. România carlistă – prin determinarea autodizolvării Masoneriei şi prăbuşirea regimului democratic – a ramas printre ultimele state din Europa care au adoptat o asemenea traiectorie, înaintea declanşării celui de-al Doilea Război Mondial. Într-un astfel de context internaţional, se spera ca «pilonul masonic din România să fie cât mai puternic, întrucât este pragul pentru întreg orientul Europei, mai ales că de la venirea naţional-socialiştilor în Germania s-a desfiinţat şi ultimul pion masonic din Europa Centrală».

Pangal a încercat oarecum să profite de statutul său privilegiat precum şi de ascendenţa morală pe care o avea asupra membrilor Ordinului Scoţian pentru a-şi construi astfel o carieră publică, în condiţiile în care avea acces direct la elita politică a României interbelice, în frunte cu regele Carol al II-lea. Fără nicio îndoială, Suveranul Mare Comandor s-a folosit de „lanţul masonic” pentru satisfacerea ambiţiilor sale, în condiţiile în care o parte semnificativă a puterii făcea parte tradiţional din Francmasoneriei în România.

Pangal a schimbat complet linia militantă, cu caracter politic şi a trecut către un Rit unitar, orientat pe spiritualitate de la primul la cel de al 33-lea grad, ducând astfel o muncă intensă pentru reorganizarea Francmasoneriei regulare la noi. Considera că Francmasoneria Naţională Romană se deosebeşte clar prin faptul că-şi interzice în mod formal de a face politică şi de a discuta chestiuni politice şi religioase în general faţă de GOdF, «unde se propovăduiește ateismul sub pretext de liberă cugetare, suprimându-se Sfânta Biblie și M.˙.A.˙.A.˙.U.˙.». Asistat în mai multe rânduri de Prea Respectabilul Frate Bernard Wellhof, Mare Maestru al «Grande Loge de France 1894» precum și de garantul de amiciţie, Venerabilul lojii pariziene „Discrétion”, Arthur Chobeaux sau de Prea Ilustrul Frate Jean Pélissier 33, Pangal a deschis toate atelierele scoţiene din România. După conferinţele de la Geneva şi Haga din 1922, când masoneria franceză s-a arătat dispusă la concesii în fata bolşevismului, blocând memorandumul care cerea între altele „garanţii ideologice” Rusiei şi după consolidarea monarhiei în România unită, Pangal a decis distanţarea totală de «Grand Orient de France», care recunoscuse deja organizaţia sa în 18 Decembrie 1921 şi instituirea unui Ordin Masonic autocefalic. Astfel, la 3 ianuarie 1923 a fost anunţată redeșteptarea Marii Loji Naţionale Române dar acum ca o Mare Loja regulară şi suverană, practicând exclusiv Ritului Scoţian Antic și Acceptat. La 5 martie acelaşi an au fost redactate Constituţia, Statutele şi Regulamentele Generale ale Ritului nostru, pe care astăzi noi le recunoaștem ca parte importantă a Textelor Fundamentale.

Pangal a trecut ulterior la recrutarea de membrii influenţi şi astfel în lojile sale s-au întâlnit lideri şi membrii de frunte ai principalelor partide politice româneşti, aflaţi într-o puternică adversitate oficială, alături de oameni de afaceri sau reprezentanţi de vază ai societăţii civile.

Pe 3 Ian 1923 Supremul Consiliu hotăraşte deci prin decret federalizarea lojilor de pe teritoriul României într-o Mare Lojă Naţională ca «putere absolut autonomă şi suverană pentru gradele simbolice 1-3». Ca urmare, printr-o hotărâre intempestivă şi deloc diplomatică, la 11 Ianuarie 1923 Supremul Consiliu notifica «Grand Orient de France» asupra intenţiei sale de a administra în mod exclusiv Înaltele Grade scoţiene de pe teritoriul României. Aceasta autocefalie, contestată vehement de unele loji rămase obediente GOdF, a produs ruptura ireparabilă între «gruparea lui Pangal», considerată regulară şi Marele Orient. A urmat o lungă perioadă de război mediatic dus cu armele balcanismului autentic: ireverenţa şi injuria grobiană care nu au făcut decât să murdărească imaginea masoneriei naţionale. Despre Pangal, de pildă, presa a indus falsa idee că ar fi fost agent rus, infiltrat ca spion din Ucraina. Procedând la o reducţie inevitabilă, opinia publică percepea pornirile belicoase ale celor două tabere ca pe o ciudată dialectica socială. Elementele aristocraţiei şi înalţii ofiţeri ai armatei regale grupaţi în jurul prinţului Bibescu şi al lui Pangal aveau de înfruntat o mică burghezie, alcătuită majoritar din evrei, în continuă expansiune.

La 24 Mai 1924, Alteţa Sa George-Valentin Bibescu 33, ultimul Mare Maestru al Marii Loji Naţionale dinaintea Marii Uniri, declara oficial printr-o scrisoare deschisă că recunoaşte nou înfiinţata «Mare Lojă Naționala Româna -Federaţia Ritului Scoţian Antic și Acceptat», aflată momentan sub ciocanul Prea Respectabilului Frate Zamfir C. Arbure 33, drept succesoarea legitimă a obedienţei fondată de Constantin Moroiu în 1880, transferându-i astfel arhiva şi sigiliile aflate asupra sa spre păstrare.

În ziua de 30 Octombrie 1924 are loc Conventul anual al Marii Loji, în cadrul căruia Micael Noradunghian, devenit Mare Maestru de Onoare, asociază ideea că Francmasoneria ar trebui să aibă un singur scop, acela de a consolida statul unitar național român, punându-se astfel necondiționat în serviciul țării.

Într-o scrisoare deschisă adresată ziarului „Cuvântul” din 1926, Noradunghian consideră că sprijinul dat Supremul Consiliu are «un caracter național și patriotic, în scopul de a se elibera din pretenția absurdă, ilegală și antinațională a celor ce voiau să pună o obediență masonică națională sub tutela unei loji, depinzând de o obediență străină. Să pună într-un cuvânt, Masoneria Națională Română sub tutela străinătății».

Practic de atunci s-a manifestat tendinţa apariţiei a două Supreme Consilii româneşti, tendinţă ce va domina viaţa Ritului în România şi după anul 1989, ceea ce contravine totuși Marilor Constituţii.

În 13 Septembrie 1925, lojile româneşti care lucrau sub directa obedienţă a GOdF şi care îl combăteau frecvent pe Ioan Pangal, se grupează formând Marele Orient al României.

În iulie 1926, Pangal îşi ia „revanşa” şi organizează la Bucureşti o importanta reuniune masonică internaţională la care au participat: John Henry Cowles, SMC al Supremului Consiliu al Jurisdicţiei de Sud al S.U.A., Raoul Vittorio Palermi, SMC al Supremului Consiliu „Piazza del Gesù” al Italiei, Andrzej Strug, SMC al Supremului Consiliu al Poloniei şi Victor Dvorsky, SMC al Supremului Consiliu al Cehoslovaciei.

După ce Pangal a făcut un pact cu Casa Regală şi a fost cooptat în guvernele Mironescu şi Iorga, în 1932 s-a produs “trădarea generoşilor” din sânul Francmasoneriei române, sub pretextul că Suveranul Mare Comandor îşi vede doar de propriul interes. În prealabil, fracţiunea majoritară a lui Sadoveanu şi-a întărit poziţia la 3 Decembrie 1932 când şi-a votat o Constituţie ce consfinţea independenţa totală a Marii Loji Naţionale Române de Supremul Consiliu al lui Pangal și Erast Peretz, eliminându-i influenţa atât din punct de vedere administrativ cât şi din punct de vedere iniţiatic, ceea ce ducea inevitabil la alterarea unităţii Ritului. Împotriva tuturor regulilor de ascultare masonică, căci Marele Maestru în Scaun, același prinţ George V. Bibescu 33, nu demisionase încă, iar adjunctul său, Ludwig Servatius era bolnav, în Convent a fost ales ca Mare Maestru nimeni altul decâ celebrul Mihail Sadoveanu, adevăratul protagonist al controverselor, prezentat de Marele Orator la investire „Preşedinte al Federaţiei Lojilor Scoţiene şi Venerabil al Lojii Dimitrie Cantemir din Iaşi, fost preşedinte al Academiei, fost preşedinte al Senatului, scriitor distins şi persoană foarte apreciată de toată naţiunea”. Prin Decretul nr. 30/24 decembrie 1932 semnat de Marele Maestru în exerciţiu, George Valentin Bibescu, “puciştii” în frunte cu Sadoveanu au fost suspendaţi imediat şi deferiţi justiţiei masonice. La rândul său, scriitorul a mobilizat Consiliul Federal care pe 3 ianuarie 1933 a notificat Supremul Consiliu – practic creatorul obedieţei conform Tradiţiei, că întrerupe orice relaţii fraterne cât timp Pangal se va afla la conducere.

Aşadar, la data respectivă exista în cadrul Francmasoneriei române o autoritate «tricefală», cu două Mari Loji, una condusă de prinţul George V. Bibescu 33, cu sediul în str. Câmpineanu nr. 45, având 14 loji albastre afiliate şi dizidenţa iregulară condusă de Sadoveanu, care fusese însă definitiv „ars intre coloane” de gruparea lui Pangal la 5 februarie 1933. În paralel, funcţiona şi un Mare Orient de România cu sediul în str. Ştirbei Voda nr. 23, coordonat de un Consiliu al Ordinului condus de Emil I. Papiniu şi avându-l ca Secretar General pe Dr. Leo Salzman. Acest consiliu da de fapt lovitura de graţie lui Pangal pe 15 aprilie 1934, când se uneşte în mod solemn cu fracţiunea Sadoveanu şi înfiinţează Federaţia Masoneriei Romane Unite (cu sediul în str. Sf. Athanase nr. 1), sub ciocanul lui Sadoveanu. Prin mijlocirea Marii Loji a Statului New York, nou constituita FMRU a fost recunoscută în lumea anglo-saxonă. Cuprinzând la acea dată circa 50 de loji (mai puţin cele din Banat şi Transilvania, care i-au rămas mereu fidele lui Pangal), această organizaţie autointitulată «iniţiatică» nu a fost însă niciodată recunoscută de Franţa, ţară care a continuat să sprijine doar fracţiunea Pangal.

Poate că acesta a fost apogeul Francmasoneriei romane: foarte puternică, bine văzută de rege (Pangal fiind unul din prietenii devotaţi ai lui Carol al II-lea), o societate care îşi realiza din plin interesele… Pangal a încercat şi a reuşit parţial să întărească autoritatea regală, realizând că un popor de gintă latină nu se poate conduce cu o democraţie ateniană.

Interbelicul românesc reprezintă pentru unii specialişti o pagină frumoasă a istoriei iar pentru alţii o perioadă complexă, dificilă, asociată unor mari abuzuri, violente, populism, demagogie, naţionalism, antisemitism, performante inegale sub raport economic şi social. Pentru un analist obiectiv şi aplecat asupra realităţii, distingem o evoluţie discontinuă cu puternice convulsii sociale în anii ’20 şi ’30, determinate de efectele crizei economice imediat după încheierea Marelui Război şi ulterior a crizei de supraproducţie mondială. Este cert însă că economia Regatului a atins în 1938 cel mai înalt nivel de dezvoltare, la care s-au raportat ulterior şi specialiştii totalitarismului comunist.       Între cele două conflagraţii mondiale, Francmasoneria din Regat a fost frecvent ţinta unor atacuri venite din partea Mişcării Legionare și s-a lovit uneori de ostilitatea crescândă a clerului ortodox. Însăşi democraţia interbelică a fost într-o criză profundă, acţiunile antisemite şi naţionaliste reflectând dimensiunile unui regim politic şubrezit, Carol al II-lea pregătind abil instaurarea dictaturii (1938-1940). În acest context, Francmasoneria a ales firesc intrarea sa în adormire, urmare a unor neînţelegeri dintre rege şi Jean Pangal. În vâltoarea evenimentelor, Carol al II-lea se declară acum împotriva Frăţiei dar cu o oarecare toleranţă faţă de prietenul Pangal, permiţându-i să-şi pună arhivele la adăpost şi chiar ca unele loji să-şi continue lucrările rituale.

Ziarul bucureştean «Universul» a publicat la 24 februarie 1937 o proclamaţie de autodizolvare semnată chiar de Jean Pangal, în care se arătau următoarele:

«Faţă de confuziunea ce face marele public între masoneria naţională de Rit Scoţian Antic și Acceptat şi alte organizaţiuni aşa zis masonice existente în România. Faţă de atacurile nedrepte ce s-au dus şi se duc împotriva acestui Ordin Masonic, căutând a se acredita părerea că masoneria naţională română ar fi antimonarhică, antinaţională şi anticreştină. Ţine să proclame odată mai mult, în mod hotărât, ca aceasta organizaţiune şi membrii ei, au fost întotdeauna însufleţiţi de un crez adânc, desăvârşit naţional şi profund religios. Respinge deci orice insinuări cu privire la activitatea lor şi pentru a da dovadă supremă neţărmuitului lealism al conducerii şi membrilor ei faţă de Rege şi Monarhie. Pentru a afirma spiritul şi sentimentele naţionale care îi însufleţesc, pentru a mărturisi cât de profund, respectuoşi şi credincioşi sunt faţă de Biserica Creştină şi de credinţa strămoşească. Pentru a arăta în mod solemn că masoneria naţională nu este şi nu a fost niciodată o stavilă în dezvoltarea Ţării şi a Neamului, precum şi în calea pe care Naţiunea Română înţelege să-şi urmeze destinul. Pentru a dovedi dimpotrivă ca în masoneria naţională româna comandamentele monarhice, naţionale şi creştine sunt baza fundamentală a spiritului ce o călăuzeşte şi cât atât conducerea cât şi membrii masoneriei naţionale române sunt gata şi acum ca şi întotdeauna să facă orice jerfa pentru înălţarea Patriei. A hotărât:

1. Masoneria naţională română de Rit Scoţian Antic și Acceptat este şi rămâne dizolvată.
2. Toţi membrii fără nici o excepţie, încetează de astăzi înainte de drept şi de fapt de a mai face parte din această organizaţiune.

Dat şi făcut la Bucureşti în str. Ion Câmpineanu nr. 45 în ziua de 24 Februarie 1937.»

O delegaţie oficială, formată din Jean Pangal, Antonie Theodoridi, Lt. Col. Ioan T. Ulic, Col. Mihai Maltopol şi Erast Peretz, s-a prezentat pe 26 februarie 1937, la Palatul Patriarhal în faţa Î.P.S. Miron Cristea, Patriarhul primat al B.O.R. (și care apare în arhive drept francmason al Înaltelor Grade), aducându-i la cunoştinţă intrarea în adormire a Ordinului Masonic Scoţian, deja osândită de Sf. Sinod încă din 1934 „ca doctrină, ca organizaţie şi ca metodă de lucru ocultă”. Preafericitul Părinte, viitor prim-ministru, a luat act cu satisfacţie de decizie şi le-a acordat binecuvântarea sa, îndemnându-i să fie niște buni creştini, în slujba monarhiei şi a ţării. «Acest gest – a spus Cristea – trebuie să fie o pildă şi pentru celelalte organizaţiuni secrete, pe care să le vedem cât mai curând dizolvate».

Dar abia legionarii vor periclita serios Francmasoneria, în primul rând prin dezvăluirea secretelor, dar și prin publicarea registrelor matricole sau organizarea unor ample manifestaţii propagandistice de influenţă nazistă care au prezentat Frația într-o lumină diabolică, socotind-o pseudo-religie cu o organizare ermetică, antisocială şi complotistă.

După izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial, deşi aflată în ilegalitate și autodeclarată în adormire, Francmasoneria s-a implicat totuşi în numeroase acţiuni umanitare între anii 1940 şi 1944, precum ajutorarea refugiaţilor şi evreilor ca să plece din România spre Istanbul şi apoi în Palestina folosind portul Constanţa, prin Fraţii aflaţi în administraţia Serviciului Maritim Român. Au fost salvate mii de persoane și ar fi putut fi ajutate şi mai multe dacă nu ar fi fost torpilele submarinelor sovietice (vezi episodul tragic al navei de pasageri „Struma“).

Sprijinit de Fratele Jan Kowalewski, şeful serviciului secret polonez, Pangal a ajutat la obţinerea dreptului de şedere în Portugalia pentru Carol al II-lea şi amantei acestuia, „Duduia” Elena Lupescu, în baza relaţiilor diplomatice şi a celor de rudenie dintre cele două Case Regale. Se cunoaşte faptul că Pangal fusese numit ambasador în Portugalia începând cu 1926, iar Carol al II-lea îşi cauta deja un loc unde să se stabilească, abdicând de la tronul României la 6 septembrie 1940.

Izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial a determinat o serie de acţiuni îndreptate împotriva Frăţiei pe fondul unui antisemitism şi naţionalism concertat precum şi a orientării antimasonice a regimului Antonescu (1940-1944). Ulterior Francmasoneria va cunoaşte din plin represiunile comuniste şi mulţi dintre Fraţi – etnici evrei – vor fi ucişi, maltrataţi, hartuiţi sau chiar deportaţi în lagărele din Transnistria. Dictatura militară a fost înlăturată la 23 august 1944, iar Constituţia din 1923 a fost repusa parţial în aplicare, fiind permisă din nou activitatea partidelor politice şi anulată legislaţia antisemită.

După încetarea mandatului de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (octombrie 1940), Pangal nu s-a mai reîntors în ţară. De teama măsurilor de recluziune adoptate la Bucureşti de autorităţile legionare şi antonesciene (1940-1944) sau de cele sovietice (1944-1950), Suveranul Mare Comandor al României a preferat să aleagă definitiv calea exilului, îndeplinind la un moment dat atribuțiile de șambelan al lui Carol al II-lea. A rămas activ în sfera relaţiilor internaţionale şi numele său a continuat să fie vehiculat adesea pentru încredinţarea unor însărcinări diplomatice, stabilind chiar o relaţie de corespondenţă cu unii reprezentanţi ai regimului de dictatură proletară. Jean Pangal a continuat să rămână un personaj influent în mediile diplomatice sau masonice internaţionale şi după rămânerea permanentă în străinătate, indiferent de funcţia oficială deţinută sau de deciziile administrative adoptate împotriva acestuia în România. Între anii 1947 şi 1950 a fost Veneralilul lojii cu nr. 717 „La Roumanie Unie” aflată în exil la Paris, lucrând activ pe lângă «Grande Loge de France 1894». Ca urmași de drept, rememorăm uneori cu tristeţe finalul confesiunii dramatice a celui care ani de zile „a răspândit Lumina” pe aceste meleaguri: «Noi nu suntem o ţară de masoni. Noi nu putem păstra secretul timpului. Noi sfârșim totdeauna prin a batjocori însemnele şi embleme transmise de Cruciade. Ne lipseşte gravitatea. Nu avem sentimentul iniţierii, nici voluptea misterului. Nu putem trăi în opoziţie. Nouă ne trebuie puterea publică, marşul, uniforma, parada şi muzica…»

La sfârşitul lui 1944, Fraţii supravieţuitori şi-au oficializat activitatea pentru o scurtă vreme, într-o ţară eliberată acum de Armata Roșie. Momentan regimul comunist instaurat în România nu a recurs la scoaterea Frăţiei în afara legii şi în Decembrie 1944 a avut loc primul Convent de după înlăturarea mareşalului Antonescu. Mulţi dintre francmasoni s-au dovedit fideli noilor realităţi sociale şi politice din România, reorientându-se şi confirmându-și utilitatea noii puteri. Comuniştii doreau controlul total al activităţii lor în interesul propriu, încercând să le valorifice astfel solidaritatea universală.

Ţara a fost deci aservita ruşilor prin celebrele tratate de la Moscova şi Yalta, dar Dr. Petru Groza a menţinut autorizaţia de funcţionare pentru o Francmasoneria care renăştea din propria cenuşă. Induşi într-o gravă eroare, mulţi Fraţi îşi fac vise de glorie, iar comuniştii socotesc acum la indicaţiile „tătucului” I. V. Stalin că se cere o politică provizorie de menajare a Ordinului. Însă guvernul de la Bucureşti solicita atelierelor active să comunice oficial rapoarte amănunţite după fiecare şedinţă, pretenţii care erau binenţeles absurde. Au existat în epocă şi membrii ai Partidului care nu doreau să distrugă Francmasoneria datorită legăturilor perene pe care aceasta le păstra cu Vestul Europei. Comuniştii progresişti au reuşit abil să se strecoare în loji, deşi întreaga lor conduită demonstra că nu aveau nimic comun cu lucrările acestora, jucând în continuare cartea compromiterii organizaţiei.

Cu toată reticenţa Supremelor Consilii occidentale, un grup de entuziaşti naivi în frunte cu Micael Noradunghian şi George Grigoriu au redeşteptat o Mare Loja Naţională Româna în Septembrie 1944, care însă nu va mai primi nici o recunoaştere. Francmasoneria reînvie printr-o scurtă dar promiţătoare trezire şi în luna Decembrie a aceluiaşi an a fost reconstituit Supremul Consiliu, format pe atunci din: Constantin Bellu, Paul Brătăşanu, Alexandru Polizu, Gheorghe Kintescu, George Grigoriu, Isaac Grassiani, Erast Peretz, Liviu Ciuley, Preda Fundăţeanu, Mircea Ciupercescu, Nubar Bohceli, Serope Bohceli, Constantin Pomponiu, Alexandru Bilciurescu, Alfred Cerchez, Dimitrie Sturdza, Cociu, Christoloveanu ș.a.. Întrucât Pangal se afla în străinătate, primit cu mari onoruri de «Suprême Conseil de France 1804» si «Grande Loge de France 1894», Noradunghian a fost ales în mod regular Suveran Mare Comandor Ad-Interim până în 1948 (astfel intrând fără voie într-un conflict tacit cu exilatul Pangal), Constantin Bellu- Locotenent Mare Comandor, Erast Peretz – Mare Secretar General, Isaac Grassiani – Mare Tezaurar, Preda Fundăţeanu – Mare Prior, Mircea Ciupercescu – Mare Supraveghetor şi George Grigoriu – Mare Orator.

Anii 1945-1948 reprezintă epoca intensei colaborări dintre Francmasonerie şi regimul proletar, când un număr masiv de comunişti sunt iniţiaţi iar masoni de rang înalt ca fizicianul Horia Hulubei sau scriitorii Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, N. D. Cocea sau Victor Eftimiu cooperează activ cu autorităţile. În iunie 1948, Fraţii sunt întrebaţi oficial când vor intra în „concediu” pentru a putea participa la muncă patriotică de reconstrucţie a ţării, perspectivă care i-a speriat de moarte şi o parte din ei pleacă în străinătate, cu documente şi arhive. În August 1948, scriitorul N. D. Cocea îl sfătuieşte fratern pe Noradunghian să închidă toate lojile şi atelierele superioare, ceea ce a şi făcut realizând pericolul la care se expuneau, iar până în 1953 nici o măsură punitiva nu a fost luată de comunişti contra francmasonilor.

Însă Partidul Comunist începuse să nutrească dorinţa ca Francmasoneria să se dizolve singură pe modelul carlist (!), dar membrii Supremului Consiliu erau speriaţi de faptul că urmau să fie arestaţi şi condamnaţi.

După 1945, în fruntea Siguranţei Statului-S.S.I. a venit Fratele Lucian Stupineanu, care nu a putut lua nici un fel de măsuri punitive împotriva Fraţilor săi. El este şi cel care a luat arhivele Ordinului Scoţian, salvându-le astfel de la o iminentă distrugere. Măsurile represive îndreptate împotriva Francmasoneria au fost adoptate în mod gradual după 30 August 1948, odată cu înfiinţarea Securităţii Poporului-D.G.S.P.. Francmasonii se înscriau oricum în recomandările, sarcinile şi ordinele transmise, unde se specifică clar că trebuie urmărite îndeaproape acele persoane care au fost membre ale partidelor politice reacţionare, frecventează bibliotecile, concertele şi reprezentaţiile teatrale sau au diverse relaţii cu statele imperialiste. Lupta împotriva Ordinului se plasa iniţial în contextul lichidării moştenirii burgheze, apoi a agenţilor imperialismului şi ai sionismului.

La 18 iunie 1948, guvernul ia decizia de a închide toate lojile, pe care le socotea organizaţii burghezo-moşiereşti, cosmopolite și antipatriotice unde se criticau autorităţile şi se lua poziţie faţă de gravele abuzuri comise de acestea. În ciuda încercărilor discrete de a împăca Francmasoneria cu Partidul, comuniştii nu puteau tolera o organizaţie necontrolată de ei, iar după arestarea multor francmasoni cunoscuţi sau descoperiţi datorită listelor întocmite în trecut de legionari comuniştii au decis practic desfiinţarea Ordinului în România. Faptul că francmasonii puteau fi de orice convingere politică, fără discriminări, «lăsând politica la poarta Templului» și păstrând pentru adversari stimă și respect, nu era deloc compatibil cu «lupta de clasă».

Primăvara Francmasoneriei Române a fost scurtă şi la Marele Secretariat s-a primit celebra circulară a Ministerului de Interne prin care se cerea «închiderea provizorie a lojilor pentru a permite membrilor săi să-şi îndeplinească obligaţiile lor cetăţeneşti în cadrul brigăzilor de muncă de interes obştesc». În vara aceluiaşi an, i-a revenit sarcina lui Micael Noradunghian de a trata cu statul comunist predarea bunurilor și a arhivei Ordinului, păstrată atunci la sediul din str. Sărindar nr. 12. Au urmat ani de persecuție pentru liderii Fraţiei iar Noradunghian, batrân, paralizat și suferind grav de inimă încetează din viață la 27 Februarie 1951, fiind înmormântat în Cimitirul Armenesc din București (Sos. Pantelimon Nr. 90, Sector 2), unde pe piatra să funerară se pot desluși uşor însemne masonice și următorul text: „Prea Puternic Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu de gradul 33 și ultim al României”.

Rămaşi fără protectori externi, majoritatea masonilor din «grupul Pangal» şi-au pregătit exodul spre Franţa. Pentru ca fusese distins cu Ordinul naţional «Légion d’Honneur» în grad de Cavaler, familia lui Pangal a primit o pensie viageră din partea statului francez, semn al preţuirii deosebite de care s-a bucurat la Paris fostul Suveran Mare Comandor, dar acest venit nu se poate compara nici pe departe cu fabuloasele onoruri cu care a fost copleşit Sadoveanu, pe care noi continuăm să-l considerăm unul dintre autorii morali ai scoaterii României din zona de interes a lumii libere.

Micael Noradunghian, Mircea Ciupercescu şi alţi lideri marcanţi s-au aflat tot timpul sub supravegherea serviciilor de informaţii, schimbarea începută în anul 1949 culminând cu arestarea întregii conduceri a Supremului Consiliu în frunte cu Ing. Constantin Bellu. Cu această ocazie, a fost confiscată şi o parte a arhivelor şi s-a reuşit înspăimântarea tututor Fraţilor din ţară rămaşi încă în libertate, într-o măsură suficient de mare încât să nu-şi mai reia lucrările. Specific epocii, condamnarea lor a fost mascată sub diverse acuzaţii, iar până la graţierea generală din 16 Iunie 1964 mulţi au murit fie în detenţie, fie în timpul anchetelor, vinovaţi de „uneltire contra ordinii sociale”.

După decesul lui Noradunghian, în aprilie 1951 Constantin Bellu, Mihail Arţăreanu, Vladimir Leonida, Cristea Atanasiu, Scarlat Rădulescu, Radu Racoviceanu şi Spiru Vretos hotărăsc reconstituirea Supremului Consiliu şi alegerea lui Bellu în funcţia de Suveran Mare Comandor. Brusc securitatea identifică în Francmasonerie un „duşman al poporului” şi în consecinţă procedează la reţinerea membrilor pentru «activitate de trădare şi spionaj desfăşurata pe teritoriul R.P.R. în cadrul Francmasonerie şi în favoarea statelor imperialiste, precum şi pentru crimă de ameninţare a păcii popoarelor». Aservita puterii comuniste, justiţia a condamnat prin sentinţa nr. 1270/19 Noiembrie 1953 dată de Tribunalul Militar Bucureşti pe cei «17 masoni cu grade superioare la pedepse cuprinse între 2 ani de închisoare şi muncă silnică pe viaţă», „adaptate” poziţiilor ocupate de aceştia în ierarhia masonică.

O parte dintre demnitarii Supremului Consiliu înfruntaseră tratamentul inuman al închisorilor comuniste, unii dintre ei trecând la Orientul Etern în detenţie (Paul Brătăşanu, George Grigoriu şi Ilie Semo), iar alţii imediat după punerea în libertate, însă suferinţele acestora nu au fost zadarnice. În exilul din Franţa, care i-a primit cu braţele deschise, masonii români obligaţi să se refugieze au vegheat din „rue Puteaux nr. 8” ca principiile Ordinului nostru să fie transmise mai departe, formând „Grupul de la Paris” pentru a păstra vie lumina Francmasoneriei regulare de Rit Scoţian Antic și Acceptat prin reconstituirea lojilor româneşti.

Toate basmele promovate în mass-media de bulgarul Marcel Schapira pe parcursul ultimilor ani ai vieţii, în care şi-a descris viziunea sa personală asupra reorganizării Supremului Consiliu în exil, schimbând cu prea mare uşurinţă „tabăra” alături de Charles Riandey şi tulburând peisajul masonic, ne sunt total străine şi de aceea noi le considerăm irelevante pentru titlul acestei lucrări. Capacităţile şi nevoile bătrâneţii l-au făcut vulnerabil, în ultimii ani ai vieţii conducându-l spre asocieri nedorite.

Potrivit rechizitoriului secției Parchetului Militar, Fraţii au fost acuzaţi oficial că au procurat şi transmis «informaţiuni privind securitatea statului, mobilizarea economiei naţionale şi apărarea teritorială a R.P.R. agenţilor unor puteri străine, în scopul de a submina regimul nostru de democraţie populară, complicitate la crimă de înaltă trădare, delict de uneltire împotriva ordinii sociale, delict de instigare publică.» Conform dosarului de anchetă, masoni de frunte au avut întâlniri prin care au decis sprijinirea cu bani a organizaţiei anticomuniste „Sumanele Negre” şi aducerea în ţară a regelui Carol al II-lea, în locul lui Mihai.

«Această organizaţie sprijinită şi îndrumată de imperialişti urmărea răsturnarea în mod violent a regimului democrat prin acţiuni teroriste şi readucerea fostului rege Carol al II-lea», se arată în actul de acuzare. Pentru a ascunde activitatea de spionaj, membrii Supremului Consiliu ar fi acceptat în loji pe care le conduceau diplomaţi străini. Bătuţi crunt în sălile de anchetă, cei 17 „au recunoscut” chipurile legăturile cu diplomaţii străini şi au oferit detalii privind organizarea Francmasoneriei din România. Astfel, Constantin Bellu a făcut declaraţii complete privind introducerea unui diplomat american, Anderson – „adus şi iniţiat în loja condusă de Arţăreanu Mihai”. El a recunoscut că a furnizat informaţii importante serviciilor secrete ale S.U.A., membrilor Legaţiei şi misiunii militare americane. «Am preconizat constituirea unei Uniuni Sud-Est Mediteraneene, care să unească statele balcanice şi cele din sud-estul mediteraneean prin masonerie, urmând ca această Uniune să fie pusă sub egida S.U.A.», a explicat Bellu planurile făcute în perioada 1937-1945. Scopul mărturisit era acela de a feri România de Armata Roşie. Pentru a se ajunge la reuşita acestei operaţiuni, el a luat legătura cu masoni din Balcani, nominalizând o serie de Fraţi turci. Marele Prior, Preda Fundăţeanu, a declarat sub anchetă că la unele şedinţe la care a participat s-a «discutat despre ideea readucerii fostului rege Carol al II-lea în ţară în locul lui Mihai. Pentru atingerea acestui scop s-a pus în discuţie ajutorarea unor organizaţii secrete, care aveau să se ocupe de problemă. Cu această ocazie s-a mai discutat şi despre revenirea lui Ioan Pangal, ca şef al masoneriei române». Potrivit unor declaraţii din dosar, Pangal, care reuşise să fugă din România i-a ordonat în 1937 succesorului său, Micael Noradunghian, să închidă lojile de frica legionarilor. De altfel, Bellu a arătat anchetatorilor că Jean Pangal l-a slujit cu devotament pe Carol al II-lea şi la sugestia acestuia a conferit gradul al 33-lea unor colaboratorilor apropiaţi regelui: Constantin Angelescu, Alexandru Vaida Voievod, Octavian Goga, Viorel Talea şi Pantelimon Halippa.

Odată cu preluarea puterii politice, Ceauşescu va promulga legea care aducea graţierea tuturor deţinuţilor politici închişi în trecut, printre care se aflau şi destui francmasoni, care au adoptat ulterior o poziție de espectativă și izolare, evitând a mai veni în contact cu Fraţii din teama de a nu atrage atenția organelor.

După mai mult de o jumătate de secol de la celebrul proces al „lotului masonic”, magistraţii au luat în discuţie anularea condamnărilor. La cererea urmaşilor lui Paul Brătăşanu, Tribunalul Militar Bucureşti a admis cererea de revizuire a sentinţei de condamnare politică pentru spionaj în favoarea S.U.A. şi a Regatului Unit.

Ne oprim aici incursiunea noastră prin istoria Francmasoneriei române, cu speranţa vie că va fi continuată de cei care ne vor urma… Supusă în trecut unui regim degradant şi pustiitor, România se străduieşte încă să-şi recupereze identitatea naţională şi imaginea corectă pe care o merita cu prisosinţă în conştiinţa europeană.

Chiar și prin demonizarea şi falsificarea trecutului nostru, o societate cândva secretă, astăzi discretă care a avut pe Coloane cele mai reprezentative figuri ale istoriei moderne, o societate care a militat prin solidaritate frăţeasca pentru a obţine libertatea ţării nu poate fi niciodată primejdioasă pentru sănătatea morală a acestui popor urgisit.

Florian NICULAE, 33˚ 

Mare Secretar General